Umilinţa de a fi român
0La ultima mea postare relatam impresiile împărtăşite cu ocazia unei vizite în ţară a fratelui meu, trăitor la Munchen din 1990. Pentru că ştiam că nu are intenţia de a vota, deşi are dreptul, fiind încă cetăţean român, l-am rugat să o facă pentru mine.
Pentru că sunt conştient cât de bine răspund unii concetăţeni ai mei la manipulare, Ştiam, de exemplu, că vecinul meu, un pensionar care nu pierde nicio ocazie să-mi spună cât de mult îl regretă pe Ceauşescu şi cum săruta el mâinile minerilor în iunie 1990, se va duce la vot la 7 dimineaţa. Nici măcar nu e interesat de un candidat anume. Dacă PSD l-ar fi avut candidat pe Fram, ursul polar, vecinul meu, atât de reprezentativ pentru cei mai mulţi vecini din ţara asta, l-ar fi votat fără să clipească.
Fratele meu a încercat să voteze. Nu a reuşit. Mi-a telefonat supărat, spunându-mi: „Să nu-mi mai ceri niciodată aşa ceva. Ce inspirat am fost când am plecat! Nu mai sunt mineri pe străzi, acum umblă prin minţile întunecate ale unora”.
Pe tuşul stampilei de vot e sângele martirilor noştri din 1989. S-a murit pentru un drept fundamental, care aseară a fost călcat în picioare nu din incompetenţă, ci cu rea credinţă. Ceea ce e cu mult mai grav. Iar cuvintele triste ale fratelui meu mi-au confirmat că am trăit încă un episod dintr-un serial fără de sfârşit: umilinţa de a fi român.
Se încarcă comentariile...
