Trianon 100

Sunt din ce în ce mai numeroase indiciile care prevestesc că împlinirea în decembrie anul viitor a 100 de ani de la Marea Unire din 1918, dar şi apropierea centenarului încheierii Tratatului de la Trianon vor reprezenta noi şi nedorite ocazii pentru o şi mai profundă deteriorare a relaţiilor româno-maghiare.

Unul dintre sus-numitele indicii este vestea potrivit căreia la Budapesta ar fi fost înfiinţat un Departament numit Trianon 100.  În conformitate cu cele susţinute în cursul săptămânii trecute de academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai, şi, mai ales, un distins, un imens istoric, Departamentul respectiv nu este unul guvernamental, cum s-a relatat eronat iniţial, dar s-ar bucura de o consistentă finanţare din partea Executivului vădit ne-european condus de Viktor Orbẚn, iar rolul său ar fi acela de a declanşa un război infromaţional împotriva României în vreme ce, într-un articol publicat săptămâna trecută pe blogurile adevărul, dl. Péter Demẻny susţine că ar fi vorba doar despre o iniţiativă cu caracter academic. Componenţii Departamentului în cauză, care- ne asigură dl. Demeny- nici măcar nu s-au constituit, de fapt, în Departament, ci într-un fel de grup de lucru şi de reflecţie, fiind, în realitate, nişte iluştri oameni de ştiinţă, pe deasupra chiar foarte simpatici. Dotaţi cu un rafinat şi consistent simţ al umorului. Se poate.

Deşi de dl. academician prof.univ. dr. Ioan-Aurel Pop mă leagă o veche prietenie, în ultimele luni am amendat drastic o seamă din ceea ce am considerat că ar fi iniţiative nu din cale afară de potrivite ale Academiei. Printre ale căror iniţiatori ori semnatari s-a aflat şi vechiul meu prieten. Stau mărturie în acest sens comentariile publicate începând din ianuarie 2017 pe aceleaşi bloguri ale cotidianului Adevărul pe care scrie şi preopinentul d-lui Pop. Dl. Demény.

De data aceasta tare mă tem că dl. acad. Ioan-Aurel Pop are dreptate. Şi atunci când atrage atenţia asupra atenţiei nesemnificative, de formă, a dezinteresului, a slabei pregătiri de care se face în principal vinovat diletantul guvern al României în vederea sărbătoririi, aşa cum se cuvine, fără patriotisme de paradă, fără isterii naţionaliste, a împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire, dar şi în ceea ce priveşte intenţiile deloc nevinovate, oricum nu atât de simpatice precum le socoteşte dl. Demény, ale grupului Trianon 100. Cât despre guvernul Orbán şi bunele lui intenţii la adresa României, mai bine nu gândim cu voce tare.

Cred că este vina istoricilor români şi maghiari deopotrivă că în aceşti 27 de ani care s-au scurs de la căderea comunismului în Europa de Est nu au găsit nici timpul, nici calmul, nici mijloacele de a discuta şi lămuri problemele în dispută. Că nu au identificat acele soluţii de natură să dinamizeze Comisia mixtă de istorici româno-maghiari, că nu ştiu să imite măcar în această privinţă exemplul franco-german.

Absenţa unui dialog real, ştiinţific între profesioniştii scrisului istoric din cele două ţări, ca să nu mai vorbesc despre atitudinile deloc potrivite ale politicienilor, nu au fost cu nimic favorabile unei evoluţii dorite, europene, civilizate, fără tensiuni a relaţiilor româno-maghiare. Relaţii care, din perspectiva scrisului istoric, nu par să fi depăşit deloc momentul anului 1986, când la Budapesta apărea o stufoasă şi, pe alocuri, mult prea incorectă, sfidătoare de-a dreptul Istorie a Transilvniei în trei volume. Coordonată de ministrul Culturii din acea vreme, şi el tot un reputat om de ştiinţă şi el  academician, pe nume Köpeczi Bela. Istorie în totalitate pusă la zid, din înalt ordin, de istoricii români, unii onorabili, alţii de partid care argumentaţiei serioase îi preferau tonul arţăgos şi resentimentar. Articolele lor, de fapt unul singur, purtând binecuvântarea oficială şi avându-l drept principal autor pe acad. Ştefan Pascu, fiind obligatoriu reproduse în toate revistele de cultură ce apăreau la acea vreme. Încă un semn al gândirii totalitare.

Tot un istoric, de mare anvergură, specialist în epoca Luminilor, pe care viaţa l-a silit să facă jurnalism militant anticomunist de la microfonul Departamentului românesc al Europei Libere- l-am numit pe regretatul Vlad Georgescu- a consacrat un editorial în două părţi cărţii în chestiune. Editorialul a fost difuzat la datele de 15 şi 21 aprilie 1987 şi este reprodus în cartea, apărută postum, România anilor 80.

Am recitit în aceste zile ampla recenzie a lui Vlad Georgescu. Una dintre cele mai consistente obiecţii formulate de recenzent se referă tocmai la felul în care semnatarii Istoriei Transilvaniei, apărută în 1986, sub redacţia respectabilului academician Köpeczi Bela, abordau problema Trianonului. Citez mai jos şi în încheierea comentariului meu de astăzi pasajul respectiv.

O altă problemă, cu care eu nu pot fi de acord, este felul în care se defineşte Tratatul de la Trianon. Este foarte uşor să îl numeşti dictat, dar această poziţie nu lămureşte totuşi cauzele destrămării Imperiului austro-ungar. Se răspândeşte acum în Apus părerea că acest Imperiu avea o funcţie utilă, că dezmembrarea sa a fost o greşeală, rod al miopiei marilor puteri. Acest fel de a vedea lucrurile nu ia în considerare totuşi o soluţie pentru problemele şi contradicţiile atât de acute din Europa de centru. El s-a destrămat nu ca urmare a unui Dictat al Antantei, ci ca urmare a propriilor contradicţii, iar faptul că statele succesoare, România, Iugoslavia, Cehoslovacia, nu s-au arătat întotdeauna la înălţimea misiunii lor, nu înseamnă că formula austro-maghiară a fost o soluţie mai bună. Iar a repeta într-una că Transilvania a fost acordată României în 1920, înseamnă a ignora faptul că provincia se alipise Regatului român încă din 1918. Dacă acord(ată) este un cuvânt de folosit, atunci el ar trebui aplicat nu Tratatului de la Trianon, ci Tratatului din 1916 dintre România şi Antantă. Termenul rescrie însă întreaga istorie a mişcărilor naţionale din Europa centrală şi răsăriteană, rescrie procesul de formare a Statelor naţionale, nu numai în cazul României, ci şi în acela al Cehoslovaciei şi al Ungariei. Nu cred că se poate accepta această poziţie.

Din păcate, nu prea cred că la Budapesta s-a schimbat foarte mult perspectiva. Iar dacă iau în considerare refuzul unui ziar de limbă maghiară din Oradea-România de a furniza cetăţenilor maghiari din România informaţii, doar informaţii, despre felul în care a fost sărbătorită aniversarea intrării trupelor generalului Moşoiu în oraş nu prea văd motive de calm, de concordie. Nici măcar să îi socotesc pe falşii ziarişti de la acea jalnică publicaţie simpatici.