Trianon 100 - Frica de acţiunile Ungariei estompate diplomatic şi topite în declaraţii politice cu impact marginal

A trecut şi ziua de 4 iunie, ziua celebrării sau a comemorării semnării Tratatului de la Trianon. Celebrării pentru români şi naţiunile care au dobândit state naţionale sau au avut consfiinţite frontierele, comemorării pentru Ungaria, care consideră că a pierdut teritorii.

Rezultatul marii frici legată de acţiunile Ungariei a fost unul gestionat şi estompat prin intervenţie diplomatică la timp şi s-a topit în declaraţii politice cu impact marginal. Mai mult, evitarea confruntărilor simbolice şi a ciocnirilor tiradelor sforăitoare la nivel oficial este un bun semn al posibilităţii reconcilierii istorice profunde – cea politică fiind deja convenită în 1997, când o generaţie mult mai echilibrată şi matură a politicienilor maghiari din România şi ungari ai epocii a reuşit să închidă răni şi rivalităţi răbufnite la 15 martie 1990, alături de Convenţia Democratică şi societatea civilă a României de după 1997. O bună lecţie de învăţat şi în continuare, acolo unde asperităţile pot fi calmate şi viitorul comun reconstruit.

Celebrare versus comemorare. Unde se pot flutura drapele?

La nivel oficial, anul acesta 15 martie a fost lipsit de controversele obişnuite iar unele luări de poziţie mai discutabile nu s-au văzut din cauza pandemiei de coronavirus. Ar fi fost şi complicat să joci încă cărţi pe această dimensiune când lumea era preocupată de pandemia care a cuprins globul şi care nu se poate rezolva decât cu toţii, împreună. În România, câţiva primari au arborat steagul Ungariei în formula steagului comunităţii maghiare de pretutindeni, iar acolo unde nu era însoţit de steagul României au existat reacţiile legale. Şi cam atât.

Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Centenarul Trianonului. Aici pandemia de coronavirus se estompase în toate statele regiunii, şi tema ar fi putut să aibă relevanţă şi repercusiuni. Când au existat gesturi nepotivite şi luări de poziţie discutabile, reacţiile au apărut, în special între cele două momente. Însă o escaladare şi o explozie la 4 iunie nu a mai avut loc.

E adevărat că e foarte greu să contrapui intepretările unor momente istorice. Imperiul austro-ungar a fost înfrânt în Primul Război Mondial şi abordarea semnării Tratatului de la Trianon în chei istorice sau chiar politice distincte e legitimă. Dar pe acord există semnătura reprezentanţilor statului Ungaria de atunci, ai căror succesori la tratate sunt autorităţile de astăzi ale statului ungar. Pentru România, ca şi pentru toate celelalte state din regiune, avem consemnarea frontierelor statelor naţionale scăpate de sub dominaţia imperială, potrivit regulilor momentului şi principiilor wilsoniene care au stat la baza criteriilor negocierilor şi trasării frontierelor din cadrul Tratatelor semnate. Ungaria a resimţit o pierdere de teritoriu prin faptul că minorităţile sale au rămas în statele naţionale istorice potrivit regulilor momentului, în ciuda faptului că toate drepturile acestor minorităţi au fost consemnate atunci în Tratate.

Este mai dificil să comemorezi cu steaguri în bernă Trianonul şi pierderi teritoriale, care pot rămâne răni istorice în Ungaria şi pentru minoritatea maghiară, decât să celebrezi consemnarea, consfinţirea graniţelor naţionale cu Ungaria. E adevărat că erau formule de apropiere şi celebrare împreună a acestui act al recunoaşterii frontierelor, şi Ungaria devenind atunci stat naţional pe aceleaşi criterii. Dar respectul, decenţa şi bunul simţ al românilor şi României, dar şi a celorlalte state din regiune, au prevalat şi aici şi nu a jucat nimeni ţonţoroiul pe durerea şi rănile concetăţenilor noştri maghiari, a aliaţilor şi partenerilor noştri unguri din NATO şi UE.

Diplomaţie, dialog, echilibru şi calmarea minţilor mai înfierbântate

Nu vreau să spun că au dispărut ca prin minune divergenţele şi interpretările distincte sau că gesturile şi declaraţiile sunt perfect europene, necontroversate şi care nu escaladează relaţia bilaterală. Nici pe de parte. Dar cred că, dincolo de momentele inflamatorii, e de subliniat şi un moment de relativă normalitate. Şi totul a pornit, în mare măsură, de la gesturile pro-active de de-tensionare consfinţite de invitaţia părţii române şi vizita premierului Péter Szijjártó la Bucureşti.

Nu ştiu ce i-a spus Bogdan Aurescu în spatele uşilor închise, în întrevederea directă. Declaraţia de presă a marcat clar elementele de poziţie şi responsabilizarea părţii maghiare, dar şi oferta constructivă de bună vecinătate, relaţii pozitive şi evitarea limbajului divergenţelor în relaţia bilaterală. Cert este că rezultatul final depăşeşte şi aşteptările cele mai optimiste şi subliniază posibilitatea ca, după reconcilierea politică din 1997, la semnarea tratatului de bună vecinătate, să putem avea şi o reconciliere de natură istorică, cu acceptarea dreptului de interpretare a evenimentelor – cu respectarea, însă, a adevărului – şi cu privirea orientată spre viitor.

Într-adevăr, reacţiile au fost doar cele din afara spectrului autorităţii politice, pe un diapazon cu tonuri mult mai reduse, iar Declaraţia Parlamentului ungar e singurul element concret rezultat al acestei zile. Şi aceasta este în termeni mai degrabă decenţi, evitând referirile contondente la statele vecine, chiar dacă menţine ideile şi trăsăturile clasice ale actualei puteri de la Budapesta ca şi ambiţiile introducerii şi promovării unor noi categorii de drepturi de natură colectivă, de identitate a comunităţilor şi a unui tip de statut concret minorităţilor maghiare. Însă toate aceste poziţii sunt sub radar, putem să nu fim de acord cu ele, le comentăm şi noi mai jos, dar nu fac obiectul nici a unei polemici, nici a aruncatului vorbelor grele peste Tisa.

Într-adevăr, minţile înfirbântate au fost liniştite, în mare măsură, din toate părţile. Referiri istorice corecte şi intepretări naturale au existat la Bucureşti dar fără polemici şi abordări reprobabile. Şi MAE a avut acţiuni concrete de diplomaţie publică şi comunicare cu privire la celebrarea momentului Trianon - în condiţii de criză pandemică relevantă la nivelul întregii Europe şi al limitării libertăţii de mişcare a persoanelor - cu sprijinul Arhivelor Diplomatice ale MAE, pentru realizarea de proiecte cu privire la Centenarul Sistemului de Tratate de Pace de la Paris din 1919-1920. Între acestea, MAE menţionează două expoziţii dedicate Sistemului de Tratate de la Paris şi, în mod specific, Tratatului de la Trianon, la Muzeul Naţional de Istorie a României şi la Muzeul Naţional Cotroceni. Prin Institutul Cultural Român, MAE a furnizat un material documentar cu lucrări de artă pe tema Conferinţei de Pace de la Paris, utilizat inclusiv de institutele culturale române din străinătate.

Declaraţia Parlamentului Ungariei în ziua comemorării Trianonului

Singurul act relevant al comemorării Trianonului – dincolo de marşul tradiţional de vineri seară, inclusiv prin faţa Ambasadei României la Budapesta, este marcat de interpretări istorice proprii, normale în orice organism reprezentativ de această factură, cu prezenţa în text a unor abordări legitime cu conţinut european – unele salutare, pe care le-am vrea aplicate în litera şi spiritul lor, altele făcând referiri generale şi aluzii la discriminare neprecizată împotriva minorităţilor – în fine avem şi corpusul central al susţinerii unor categorii de drepturi noi, drepturi colective, de natură identitară – “privind ocrotirea dreptului la identitatea naţională”, fără noutate sau spectaculozitate şi cu impact marginal în realitatea faptică, chiar dacă deranjante prin subtextul lor. Să le vedem:

Interpretările istorice ar putea fi regăsite la articolul 1 „în urma tratatelor de pace după primul război mondial, maghiarimea, care a trăit pe pământul său natal european de peste o mie de ani, a fost privată de exercitarea dreptului la autodeterminarea naţională”;

Articolul 2 referitor la scăderea numărului de maghiari peste hotare între 1920-2011 – fără explicaţii dar şi ca rezultat al unor politici ale Ungariei – legitimaţia de maghiar – şi în contextul unei migraţii generale din întreaga regiune în perioadă interbelică, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial sau după instalarea represiunii comuniste, apoi după regăsirea libertăţii la căderea comunismului, către Vestul Europei şi peste Ocean, fenomen ce a marcat toate naţiunile, inclusiv românii, care au pierdut între 4,5-6 milioane de oameni în aceeaşi perioadă.

Articolul 3: „maghiarii alcătuiesc şi astăzi o majoritate relativă în Bazinul Carpatic, limba maghiară fiind cea mai vorbită limbă în acest spaţiu” – discutabil din punct de vedere faptic, dar mai ales a decupajului pe care-l face, pentru a justifica „o responsabilitate specială asupra statului ungar”.

La capitolul susţinerilor profund europene, pe care le salutăm şi le-am dori chiar aplicate în litera şi spiritul lor, avem:

La articolul 4 – dubla loialitate: „maghiarii (...) au rămas loiali locului lor natal şi naţiunii maghiare şi în acelaşi timp au devenit cetăţeni loiali şi comunităţi creatoare de valoare în ţările în care trăiesc”

„Maghiarii (...) - într-o perioadă în care în Europa interesele etnice au fost impuse uneori cu violenţă - au luptat cu mijloace constituţionale, în mod paşnic pentru drepturile lor”

„Maghiarimea  de peste hotare este susţinătoarea activă a integrării euro-atlantice a tuturor ţărilor din zonă, precum şi a eforturilor de integrare ale acestora, contribuind prin reprezentanţele sale politice în mod fundamental la menţinerea stabilităţii geopolitice şi a păcii interetnice în această zonă”

La Articolul 5:

„Diversitatea naţională nu este o sursă de pericol, ci poate constitui o resursă pentru toate naţiunile şi statele din Europa şi regiunea din Europa Centrală şi de Est.”

Art. 6:

„În Europa Centrală şi de Est - şi în Bazinul Carpatic - creşterea forţei de păstrare pe pământul natal nu se face prin modificarea graniţelor de stat” sau a organizării statelor suverane, am mai putea adăuga noi, ca efect al respectării suveranităţii naţionale egale a statelor.

În ceea ce priveşte referirile ambigue şi generale, neprecizate, în privinţa unor discriminări la adresa minorităţilor maghiare, putem nota:

Art 4. „comunităţile maghiare se confruntă continuu, de treizeci de ani, cu numeroase forme ale discriminării”

„Se observă des faptul că autorităţile de stat ale unor ţări intimidează sau jignesc în mod deliberat membrii şi conducătorii comunităţilor maghiare din afara Ungariei”

„maghiarii de peste hotare sunt victime ale discriminării frecvente şi în cazurile în care drepturile lor asigurate, în principiu, prin legi şi alte norme juridice, sunt încălcate în practică şi aplicarea lor efectivă este împiedicată”.

În toate aceste cazuri reprobabile, ele trebuie precizate, judecate de la caz la caz, probate şi supuse justiţiei naţionale, dacă nu garanţiilor oferite de recursul la justiţia europeană şi CEDO. Discuţiile se pot purta şi bilateral, între state în majoritate europene, oricum membre ale Consiliului Europei şi care respectă drepturile omului şi documentele dreptului minorităţilor naţionale. În cazul României, Comisia pentru Minorităţi Naţionale nu s-a mai întrunit de enorm de mult timp iar partea română este cea care insistă pe relansarea dialogului şi la acest nivel, acolo unde pot fi aduse toate aceste cazuri particulare. În alte cazuri, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării funcţionează şi e condus de ani buni de un etnic maghiar, un bun prieten pe care-l apreciez şi îl preţuiesc pentru echilibru şi probitate profesională, Csaba Atsalos.

Dreptul la identitate naţională – un drept asumat şi consfinţit internaţional

Miezul întregii Declaraţii se referă la un anumit drept nou, numit drept de identitte naţională, care ar trebui introdus. Astfel:

La art. 5 se menţionează că „este necesar ca toate ţările din zonă să recunoască, în spiritul art. 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană, dreptul la identitatea naţională ca un drept fundamental al omului şi să definească în comun conţinutul politic şi legal al acestui drept în conformitate cu provocările secolului 21”

La art. 6: „instrumente legale şi politice care garantează în mod eficient şi actualizat dreptul la identitate naţională”.

Art. 7 vorbeşte despre „toate statele naţionale care ar recunoaşte dreptul la identitate naţională al tuturor cetăţenilor şi comunităţilor lor” de unde apelul din art 8. „la parlamentele statelor naţionale din Europa Centrală şi de Est şi din Bazinul Carpatic să iniţieze în comun recunoaşterea dreptului la identitatea naţională ca drept fundamental al omului în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al organizaţiilor internaţionale europene”.

Trecând peste ambiguitatea susţinerilor de până aici, sunt de menţionat:

Conceptul de identitate naţională propus în această declaraţie există deja reglementat în plan internaţional, în special în convenţiile dedicate minorităţilor naţionale. În cuprinsul art. 5 din Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale sunt indicate elementele esenţiale ale identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale astfel: “Părţile se angajează să promoveze condiţiile de natură să permită persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale să-şi menţină şi să-şi dezvolte cultura, precum şi să-şi păstreze elementele esenţiale ale identităţii lor, respectiv religia, limba, tradiţiile şi patrimoniul lor cultural”.

Totodată, potrivit art. 1 din Declaraţia ONU asupra drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice, “statele protejează existenţa şi identitatea naţională sau etnică, culturală , religioasă şi lingvistică a minorităţilor, pe teritoriile lor respective (...)”, iar în art. 2 sunt indicate componentele identităţii naţionale: “persoanele care aparţin minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice au dreptul de a se bucura de propria lor cultură, de a profesa şi practica propria religie şi de a se folosi de propria limbă, în particular şi public, în mod liber (...)”.

Referitor la identitatea naţională a comunităţilor, în planul dreptului internaţional relevant este reglementată protecţia drepturilor şi a libertăţilor persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale, formulare ce indică în mod clar faptul că nu se are în vedere recunoaşterea de drepturi colective minorităţilor naţionale (astfel precum reiese şi din Raportul explicativ la Convenţia cadru (a se vedea în mod deosebit paragrafele 30-31)). Protecţia unei minorităţi naţionale poate fi obţinută prin protecţia drepturilor persoanelor aparţinând unei astfel de minorităţi. Mai mult, protecţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale este parte integrantă a sistemului de protejare a drepturilor fundamentale, aşa cum reiese din preambulul Declaraţiei ONU sau chiar din primul articol al Convenţiei cadru.

De altfel, această filosofie a protejării drepturilor identitare ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale se deduce din chiar Tratatele de Pace încheiate dupa Primul Război Mondial, care “nu au recunoscut minorităţile ca entităţi colective dotate cu personalitate juridică” şi nici nu au reglementat pentru minorităţi privilegii speciale din care să rezulte acordarea de drepturi pentru comunităţi separate. Tratatele de pace au urmărit asigurarea unui echilibru între interesul consolidării statelor naţionale şi acomodarea situaţiei persoanelor aparţinând minorităţilor de pe teritoriul acestor state prin “formularea unui drept al indivizilor” minoritari (ce se diferenţiau de majoritate prin “rasă, limbă, religie”). Sistemul de protecţie a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale a fost considerat încă de la momentul creării ca izvorând din principiul libertăţii individuale şi al inviolabilităţii persoanei umane, nefiind menit a transforma minorităţile naţionale în subiect distinct de drept internaţional.(Minoritate parte a naţiunii civice, egală ca statut cu majoritatea, nu cu Statul, subiect de drept internaţional)

În plus, identitatea naţională nu poate fi impusă, ci aceasta este liber însuşită de fiecare individ în parte, (autoidentificarea) care trebuie să aibă libertatea de a face propriile alegeri în ceea ce priveşte persoana sa. Astfel, potrivit art. 3 din Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, “orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să aleagă liber dacă să fie tratată sau nu ca atare şi nici un dezavantaj nu poate rezulta dintr-o asemenea alegere ori din exerciţiul drepturilor legate de aceasta”.

“Aiasta nu se poate”: Drepturi colective, ridicarea statutului minorităţii la rang de subiect de drept, federaţii de comunităţi şi subminarea coeziunii societale

Dacă orice idee şi orice propunere a unui vecin, aliat şi partener poate fi supusă dezbaterii, discuţiilor şi argumentărilor, la nivel oficial dar şi la nivelul academic şi public, acest lucru nu presupune şi asumarea ei în mod automat de către toată lumea. Unele idei sunt inacceptabile, altele sunt triviale, altele sunt plăsmuiri creative şi absurde, iar în alte cazuri avem aşa numitele non-starter, nu pot determina declanşarea nici măcar a unei negocieri. În această cheie aş privi unele dintre formulările din Declaraţia Parlamentului de la Budapesta în ziua Trianonului.

Astfel, articolele 9-12 din Declaraţia politică vin să sublinieze o formulă de referire la identitate şi demnitate care a fost calchiată din cartea lui Francis Fukuyama bestseller în 2019 – pe care o recomand călduros oricui, am apreciat-o în mod deosebit prin bogăţia de idei şi explicaţiile căderii în populism, respectiv influenţa social media. Însă abordarea combină marota drepturilor colective în sensul titularului de drepturi care ar fi comunitatea sau minoritatea în întregimea sa, invocă sau indică referinţe la statutul juridic de subiect de drept al acestora – eventual în parte egală cu statul în sine sau cu naţiunea civică de care aparţine – sau chiar induce ideea statelor constituite din federaţii de naţiuni şi comunităţi băştinaşe, aplicabilă, poate Confederaţiei Elveţiene, altfel o idee profund neeuropeană, cu afectarea deplină a coeziunii societale, cu elemente de subminare directă a securităţii, integrităţii naţionale şi a suveranităţii statelor vecine.

Astfel, art. 9 menţionează: “Solicităm parlamentelor naţionale din Europa Centrală şi de Est  şi din Bazinul Carpatic să consacre dreptul la identitate naţională drept unul fundamental constituţional”

„Statutul juridic de naţiune constituentă să fie acordat, pe lângă comunităţile naţionale majoritare, şi comunităţilor naţionale autohtone, minoritare numeric, iar acest statut juridic să fie precizat în constituţia statului respectiv”.

În ceea ce priveşte România, etnicii minoritari alături de etnicii majoritari definesc ceea ce în prezent reprezintă naţiunea civică română, fiind parte componentă a acesteia, iar nu a statului, cetăţenilor aparţinând etniilor minoritare recunoscându-li-se plenitudinea drepturilor civile şi politice, inclusiv dreptul de a participa la viaţa publică. De fapt aici se invocă ideea unei federaţii de comunităţi, ca interpretare structurală fundamental contrară ideii de naţiune civică, exact cea care subminează coeziunea societală şi identitatea comună a cetăţenilor unui stat, contrară, de fapt, ideilor lui Fukuyama de la care se revendică şi contrară doctrinei şi principiului suveranităţii statelor. Nu există o suveranitate sau un tip de „suveranitate soft”, cu atribute parţiale, acordat comunităţilor minorităţii naţionale, care ar deveni şi subiect de drept!

Art. 10 menţionează solicitarea adresată Comisiei Europene “să iniţieze crearea unei norme europene cu caracter obligatoriu cu privire la propunerile Uniunii Federală a Naţionalităţilor din Europa, lansate în 2013 pentru ocrotirea minorităţilor naţionale, etnice şi lingvistice”, respinsă atunci în forma iniţiativei cetăţeneşti menită să consemneze acest fapt, subiectul fiind închis.

Art. 11: „Solicităm cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene să susţină iniţiativa cetăţenească europeană a Consiliului Naţional Secuiesc aflată în curs privind consolidarea dezvoltării economice şi culturale a regiunilor din Europa”.

Art. 12: „Solicităm instituţiilor Uniunii Europene şi ale Consiliului Europei să sprijine aspiraţiile parlamentelor statelor europene, care doresc ca în secolul 21 dreptul la identitatea naţională să devină parte a drepturilor universale ale omului”.

Deci esenţa demersului este crearea unei noi categorii de drepturi, neprecizate dar cu subtext extrem de discutabil şi profund neeuropean. Care e legitimitatea pe baza căreia ar urma să fie promovate? Care parlamente o solicită, în afara celui al Ungariei? Nimeni nu o precizează. Însă nu trebuie uitat că UE nu are competenţa de a legifera în domeniul minorităţilor naţionale, această competenţă revenind statelor membre.

Demersul este unul politic, cu valoare de întrebuinţare mai degrabă pentru publicul propriu, cetăţenii Ungariei şi maghiarii din statele vecine ţintite. Utilitatea e marginală, oricum discutabilă şi se referă la demersuri vechi şi deja calificate juridic la nivel european şi internaţional. În plus, nu e un demers nou, pe fond, şi  nu aduce nimic în dialogul româno-ungar. Pe de altă parte, nici nu crează dificultăţi sau incomodităţi României. Trebuie comentat, trebuie criticat şi pus la locul pe care-l merită, dar nu constituie un document care reclamă o relansare a unui schimb de replici peste Tisa sau care ar afecta relaţia bilaterală astăzi. Un pas important astăzi.