Trianon 100

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Preşedintele UDMR, dl. Kelemen Hunor, nu a ratat ocazia de a-şi exprima deplina satisfacţie la auzul veştii că dl. Klaus Werner Iohannis a fost amendat de CNCD cu 5000 de lei pentru ieşirea lui nepotrivită din urmă cu câteva săptămâni.

O ieşire mai degrabă anti-PSD şi anti-UDMR decât naţionalistă, cu atât mai puţin anti-maghiară.

Că ungurii din România au resimţit-o astfel a fost şi rezultatul muncii de propagandă, şi colective, şi de la om la om, duse de dl. Kelemen şi de cei ce îi stau prin preajmă. Respectivii au primit din partea preşedintelui un nesperat ajutor electoral. Fructificat ca atare. Cum-necum ar sta lucrurile în realitate, preferabil ar fi fost ca dl. Iohannis să se abţină şi să nu se dea înt-un spectacol prost degeaba.

Numai cum în viaţă nu le poţi avea pe toate, săptămâna ce se încheie i-a adus şi supărări d-lui Kelemen Hunor. Cel puţin pentru moment, Parlamentul României nu a votat proiectul de lege referitor la declararea zilei de 15 martie Ziua maghiarimii. Sper şi să nu o facă. Oricum ar fi şi oricât de mare ne-ar fi toleranţa, bunăvoinţa şi europenitatea,, nu cred că am putea trece chiar cu una cu două, peste faptul că punctul 12 al Proclamaţiei Revoluţiei maghiare cerea alipirea Transilvaniei de Ungaria şi că îndată după aceea apele s-au tulburat drastic. Cu consistente costuri umane.

Nici săptămâna care vine nu îi va aduce numai bucurii d-lui Kelemen Hunor.  În ziua de 4 iunie se va împlini Centenarul semnării Tratatului de la Trianon.  Care va rămâne pe veci o traumă pentru maghiarii de pretutindeni, iar noi, toţi ceilalţi, va trebui să ne obişnuim cu asta. Fie şi numai pentru faptul că, aşa după cum scria în Jurnalul său Denis de Rougemont:  “Naţionalismul este o pasiune pură, ce exprimă fiinţa profundă a rasei (maghiare, n.m.MM). Această iubire nu se discută, această ură nu se contestă”. In locul în care « opresorul a devenit oprimat ‘’(mă rog, lucrurile nu stau riguros astfel), observă mai încolo autorul superbei cărţi L’Amour et l’Occident  se păstrează credinţa “în veşnicia măreaţă a Ungariei – atemporală, ignorând statisticile- precum şi suferinţa lui, suferinţă de orgoliu rănit, dar care câştigă simpatia: căci orgoliul maghiar nu e din cel câştigat pe seama altuia, nu e orgoliul unui parvenit, ci al unui aristocrat” Şi, în fine, transcriu exclamaţia: ‘’Ce revansă, pe o hartă a sentimentelor şi-ar lua Ungaria după Tratatul de la Trianon !’’.

Cred că noi, românii, s-ar cuveni să privim cu calm supărările d-lui Kelemen Hunor. Poate chiar şi declaraţiile sale în conformitate cu care nimeni nu are dreptul să îi ceară, nici lui, nici UDMR, poate nici măcar ungurilor din România, să se bucure de aniversare. Cu atât mai puţin să iasă pe străzi şi să scandeze Trăiască Trianonul !

Cred că Parlamentul României era mai bine să fie ceva mai rezervat în privinţa adoptării  legii în urma căreia ar urma să sărbătorim cu mare fast şi festivism cei 100 de ani de la încheierea Tratatului de la Trianon. E adevărat, şi el, şi cel de la Versailles ne-au făcut un mare bine. Numai că binele în cauză a fost concretizarea ideii că, în clipele astrale, decisive ale istoriei, România şi românii au avut noroc. Consultarea cărţilor de istorie şi un necesar, util dram de luciditate ar trebui să ne reamintească faptul că după marile, istoricele victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a venit ruşinoasa pace de la Bucureşti (Buftea-Bucureşti), semnată de guvernul român la data de 24 aprilie/7 mai 1918 şi ratificată de Parlament pe 15/28 mai. Spre cinstea lui, Regele Ferdinand I Întregitorul nu a promulgat niciodată legea în chestiune. Că mai departe ne-am răzgăndit şi noi la spartul târgului e cu totul altă poveste. Numai că nici ea nu prea ne face cinste.

Corect este să ne cunoaştem istoria, să o acceptăm cu relele şi bunele sale. Să renunţăm la autoamăgiri. Să ştim şi să admitem, de pildă, că, după victoria de la Rovine, Mircea cel Bătrân şi-a pierdut pentru doi ani tronul, că a doua zi după victoria de la Călugăreni Mihai Viteazul s-a retras în munţi, iar turcii au ocupat Bucureştiul şi Târgoviştea, că boierii şi supuşii lui Brâncoveanu nu au mişcat un deget ca să-şi salveze Domnul, că Tudor din Vladimiri a fost arestat de eterişti din mijlocul pandurilor săi (cf. Vlad Georgescu : La moartea lui Mircea Eliade in România anilor ’80).

Şi pe urmă,  istoria este una, marile jocuri geo-politice, alta. Nu cu argumente de ordin istoric ne vom putea salva dacă, Doamne fereşte!, la un moment dat se vor aduna iar nori negri deasupra României. Nu cu acelaşi gen de argumente le vom putea interzice ungurilor din Ungaria să scrie şi să îşi publice propriile lor Tratate de Istorie. Sau să spună ce vor ei la acţiunile comemorative de la Budapesta şi de aiurea care nu mă îndoiesc că vor avea loc în aceste zile. Şi pe tot parcursul anului 2020.

Aceasta nu înseamnă însă că nu s-ar cuveni să publicăm şi noi propriile noastre cărţi. Să le traducem în limbi străine, să le asigurăm promovarea şi difuzarea. Or, aşa după cum clar s-a văzut şi cu ocazia Centenarului Marii Uniri, or Unirea este o mare realizare a românilor, nu prea ştim ori nu prea vrem să o facem. Sau şi una, şi alta.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevarul.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite