Trei decenii de la primul „li-ber-ta-te”, scăldat în sânge. A meritat?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Un testament de erou pe care nu avem voie să-l uităm, nicio clipă
Un testament de erou pe care nu avem voie să-l uităm, nicio clipă

O duminică de iarnă blândă, chiar cu câteva raze de soare, aruncate peste griul locului, peste lacrimi şi morminte. Alei drepte şi îngrijite, flori care rezistă temperaturilor scăzute, flăcări timide ale unor lumânări aprinse de curând. Şi multe poveşti scrise din inimi frânte de dureri şi sparte de dor.

Cimitirul Eroilor Revoluţiei: un loc în care ar trebui să mergem mai des, ca să nu uităm. Unde ar trebui să ne ducem copiii, chiar dacă nu au trăit acele vremuri, şi să le povestim despre eroii cărora le datorăm România de astăzi. Destinaţie obligatorie pentru luptătorii de libertate de azi şi de mâine, la căpătâiul celor de ieri.

Acum 30 de ani şi câteva zile, la Timişoara, s-a strigat „LI-BER-TA-TE” pentru prima dată. Ceea ce în faţa unui regim tiranic şi opresiv părea să fie un act de nebunie s-a dovedit începutul a ceea ce numim astăzi cea mai sângeroasă dintre revoltele anticomuniste din Europa. 

Cine a strigat? Nu se ştie. „Cineva într-un colţ”. Dar nici nu mai contează. Flacăra aprinsă la Timişoara s-a răspândit rapid. Au urmat zile şi nopţi grele, cu mii de morţi şi răniţi. Mii de părinţi şi-au jelit copiii în zilele de Crăciun ale anului 1989 şi mii de copii nu au mai putut să creadă în miracole. Durerile lor sunt infinite, iar singura justificare ar fi un răspuns pozitiv la întrebarea: a meritat jertfa?

Acum 30 de ani, românii trăiau primul Crăciun liber, după 45 de ani, dar marcat de sacrificiul suprem al celor dragi lor, care au ales să lupte pentru libertate, pentru ei şi pentru noi toţi. Undeva, cândva, două surori sfâşiate de durere scriu în lacrimi aceste versuri şi le lasă testament pe crucea tatălui lor, undeva în ultimul şir de morminte din Cimitirul Eroilor Revoluţiei, ca să luăm aminte. Nu cred să existe om care să le poată citi fără să se cutremure: „În loc de pomul de Crăciun în casă / Aveam pe tăticul în sicriu pe masă / Şi-n loc să auzim colindând / Ne-am dus tăticul la mormânt.”

...Unde suntem după trei decenii? Sigur suntem „mai bine”, dar suficient de bine cât să fi meritat sângele fraţilor noştri? Nu încape îndoială că România a făcut progrese majore. Dar sunt încă cifre seci care ne arată că nu am făcut chiar totul bine. Las aici doar cinci:

  • Unul din 10 copii în satele României se culcă seara flămând. 
  • Un român din 3 este expus în continuare riscului de sărăcie şi excluziune socială.
  • România are cea mai mare rată de sărăcie a persoanelor încadrate în muncă din UE.
  • 49,2 % din populaţia României are încă toaleta în curte. 
  • În România mor, anual, 1.500 de copii cu vârste mai mici de un an. Alţi 2.000 au mai puţin de cinci ani. Sunt cifrele care menţin ţara noastră pe primul loc în clasamentul mortalităţii infantile din Europa. Cele mai multe cazuri de deces sunt în zonele rurale.

Mai avem multe de făcut. Dar cel mai important, pentru că fără asta nimic bun nu este posibil: să nu uităm. Să păstrăm darul pe care aceşti eroi, prin jertfa lor, ni l-au făcut: libertatea. Libertatea strigată de ei din adâncul sufletului şi câştigată cu sânge. Libertatea în care au crezut până în ultima clipă cu îndârjire. Suntem datori lor şi nouă, cei mai norocoşi, care suntem încă aici, să luptăm pentru ea. 

Poate ar trebui să ne întrebăm în fiecare zi dacă aceşti eroi, de acolo din ceruri, cred că jertfa lor a meritat. Dacă sacrificiul lor a fost pentru o ţară părăsită de milioane de cetăţeni, îmbătrânită şi în care mult prea mulţi copii adorm flămânzi şi cu părinţii plecaţi să-şi câştige pâinea printre străini. Dacă alegerile făcute de noi, datorită lor, au fost întotdeauna cele mai bune. Şi dacă nu, ce am învăţat? Ce vom face data viitoare? 

Oare ce simt familiile acestor eroi, copii şi părinţi rămaşi în urmă, când vinovaţii încă nu sunt pedepsiţi, 30 de ani mai târziu? Ce spune asta despre acest popor, despre noi toţi?

Nu deţin adevărul absolut şi nici nu cred în soluţii miraculoase. Ştiu doar că eu voi vizita mai des Cimitirul Eroilor Revoluţiei. Voi reciti poveştile lor, voi aprinde o lumânare şi voi încerca să le cinstesc jertfa aşa cum pot: implicându-mă. Voi continua să ies la vot de fiecare dată, să fac tot ce pot să las în urma mea o lume mai bună, să dau tot ce am mai bun şi să pun la bătaie tot ce ştiu, în slujba ţării. În ciuda celor care judecă fără să ştie sau a celor care aruncă pietre şi noroi spre mine şi familia mea. „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”.

Acum 30 de ani, înainte de a pleca la Universitate, un tânăr i-a spus mamei sale, care îl ruga să nu iasă, că trebuie să o facă. Şi că fiecare dintre noi avem un tren al vieţii, trebuie doar să ştim când să ne urcăm în el. Avea puţin peste 20 de ani şi trenul lui a fost oprit de un glonţ fatal. Visul a rămas însă scris pe o cruce de marmură şi în cărţile de istorie.

Datorită lui şi tuturor eroilor Revoluţiei Române din decembrie 1989, România a prins trenul libertăţii. Ca să nu deraieze, depinde doar de noi să ne amintim de cei care ne-au dat această şansă cu preţul vieţii lor şi să le urmăm exemplul de curaj şi de dragoste de ţară. La luptă deci, pentru libertate, în fiecare clipă!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite