Proiectul de lege, pe care l-am iniţiat împreună cu senatorul PNL Iulia Scântei, privind instituirea caracterului de imprescriptibilitate pentru infracţiunile de tortură, trafic de persoane, viol, proxenetism, sclavie şi pornografie infantilă poate împiedica asta!

Toate aceste infracţiuni sunt un afront adus demnităţii umane, atentate asupra integrităţii fizice şi psihice ale victimelor, acte cu consecinţe profund negative pentru destinele părţilor vătămate. Există un soi de impietate corelată cu caracterul traumatic al crimelor de natură să invalideze demnitatea unei persoane – umanitatea victimei este subjugată dorinţelor agresorului; în ochii săi, victima este un obiect.

La temelia acestor acte dezumanizante se găseşte nevoia de a umili, cea mai nocivă emoţie de care este capabil creierul uman, fiindcă lasă victima neajutorată. Ulterior, victima se va izola şi va fi chinuită de întrebări precum „oare mă va crede cineva?”, „oare este vina mea?”, „oare am meritat?”, până faptele se prescriu. Ruşinea profundă asociată cu experienţa violului, torturii, sclaviei etc. este principalul scut al agresorului.

Cel mai dramatic este când victima este un copil. Absurditatea molestării, de exemplu, este atât de copleşitoare, încât singurul colac de salvare psihologic al copilului este să creadă că a făcut ceva rău, că merită ce i se întâmplă. Rezultatul? Tăcere. Un studiu realizat de World Vision România, a descoperit că 40% din elevii români nu ar spune nimănui dacă ar fi agresaţi sexual. O cifră înspăimântătoare, mai ales în contextul în care 1 din 6 elevi români cunosc un copil care a fost molestat. Majoritatea victimelor vor suferi de depresie, de insomnii, de anxietate şi vor percepe lumea din jurul lor ca pe un loc ostil. Şi tocmai în baza acestor introspecţii, denunţul unei asemenea fapte se tot amână sau chiar nu se depune deloc, intervine prescripţia, iar agresorii scapă de acuzaţii. A prescrie răspunderea penală pentru asemenea fapte este în sine o crimă. Nu trebuie să mai permitem aşa ceva!

Ţara noastră este încă în topul european privind traficul de persoane şi proxenetismul, infracţiuni care împreună cu violul şi sterilizarea forţată, reprezintă crime împotriva umanităţii. Aceste crime sunt inerent imprescriptibile. România a devenit, din nefericire, o temă recurentă în dosarele Curţii de la Strasbourg. În cauza Al-Nashiri contra României, Curtea a constat că statul român se face vinovat de încălcarea dreptului de a nu fi supus torturii şi, astfel, ne obligă să luăm măsuri pentru a ne asigura că nu se va mai întâmpla aşa ceva pe teritoriul României. Iar proiectul de lege iniţiat rezolvă toate aceste probleme.

În expunerea de motive se arată că „autorii acestor fapte nu se vor mai putea ascunde în spatele trecerii timpului, şi vor plăti pentru faptele lor, indiferent de momentul la care victima decide sau poate să raporteze o faptă de agresiune sexuală.” Cred că acest principiu se aplică tuturor infracţiunilor vizate de proiectul de lege.

Trauma este imprescriptibilă. Paradoxal, în absenţa caracterului imprescriptibil al infracţiunilor amintite, victimele sunt condamnate la o tortură şi mai sofisticată – să trăiască cu impresia că suferinţa lor are termen de expirare, odată cu prescripţia.