Toamna propagandei pro-Kremlin

Ultimele două săptămâni au fost marcate de câteva evenimente şi manifestări ale „diplomaţiei publice“ pro-Kremlin.

Analiză realizată de *Nicolae Ţîbrigan

Aceste „evenimente“ (sau „măsuri active“ de comunicare) au început să se ţină lanţ, de la încercarea de a identifica soluţii de „normalizare a relaţiilor“ cu Rusia (de parcă astfel de evenimente ar trebui organizate doar în afara Rusiei), sau a noilor „forme de cooperare“ cu vorbitori din guvernul României şi Parlamentul European folosiţi pentru a legitima discursurile împăciuitoare la adresa lui Putin; până la celebrarea a „140 de ani de relaţii diplomatice“ româno-ruse – eveniment organizat de Fundaţia Europeană Titulescu (Adrian Năstase) alături de Fundaţia „Gorceakov“ sprijinită de MAE rus şi o serie de oligarhi putinişti, cum ar fi Usmanov Burhanovici.

Desigur că în centrul acestor „evenimente“ s-a aflat declaraţia purtătoarei de cuvânt a MAE rus, Maria Zaharova, cu privire la intenţia Academiai Diplomatice a Ministerului rus de Externe de a crea o comisie de experţi ruso-română pentru „diplomaţie publică“ (a se citi „propagandă pro-Kremlin“) urmând să semneze un memorandum cu Universitatea din Craiova. Cu alte cuvinte, ne băgam singuri mortul în casă, păşind pe un teren minat.

Noroc de luciditatea conducerii universităţii care a dezavuat semnarea oricărui document cu Academia Diplomatică a MAE rus, precum şi de investigaţiile ulterioare ale jurnaliştilor cu ajutorul cărora fusese demascate fake-news-ul lansat de Florin Păsătoiu şi misiunea „fantomaticului centru“ păstorit de Sorin Liviu Damean, decanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Craiova. Aceeaşi asociaţie-fantomă va mai organiza şi o întâlnire cu un profesor „de peste Ocean“ care să ne înveţe cât de vulnerabilă este România în faţa Rusiei şi cât de motivat este Putin să ne atace. Logica e simplistă: „Predaţi-vă cât mai aveţi posibilitatea, că Occidentul e slab“.

În toată această salată propagandistică à la russe cap de afiş rămâne „Săptămâna filmului rus în România“ desfăşurată în Bucureşti, Cluj şi Baia Mare cu finanţarea directă a Ministerului Culturii din Federaţia Rusă.

M-ai uitat peste lista de filme care au rulat/vor rula în România şi mi-au atras atenţie două „filme patriotice“, unde frânturile istorice veridice sunt intercalate cu minciuni: Sobibor (film care atinge tema Holocaustului, reabilitându-l pe Stalin) şi Viking (film istorico-politic folosit pentru a legitima anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia în 2014).

Afişele celor două „filme patriotice“ cu naraţiuni propagandistice pro-Kremlin în cadrul „Săptămâna filmului rus în România“ Sursa: Facebook

Despre malaxorul „filmelor patriotice“ ruseşti care toacă adevărul istoric în scopuri strategico-patriotice am mai scris într-un editorial publicat pe LARICS. Astfel, această „săptămână a filmului rus“ (de fapt sunt mai multe) reprezintă ideal-tipuri ale noii „propagande construite“ cu naraţiuni şi metode adaptate secolului XXI, pe care Kremlinul le foloseşte pe post de instrumente de soft power cu consecinţe pe termen mediu şi lung, în schimbarea percepţiei publice în raport cu anumite evenimente istorice.

Reţeta este mai veche, de pe vremea strategilor sovietici care foloseau filmul în scopuri propagandistice, iar falsificarea şi mitizarea istoriei reprezentau tehnici specifice oricărui regim comunist. La fel ca dictatorii sec. XX, Rusia lui Putin exploatează la scară largă cultura, inclusiv arta cinematografică, pentru a-şi propaga ideologia de stat şi a distribui în afară naraţiunile agreate de Kremlin. „Filmul patriotic“ trece istoria şi datele factuale printr-un malaxor amestecând imagini, efecte speciale, naraţiuni construite, cascadorii, mult sânge, mituri, falsuri istorice, pasiune şi emoţii. Obiectivul „propagandei cinematografice“ ruse constă în a influenţa segmentul din public sensibil la mesaje cu încărcătură emoţională, fără o gândire critică bine dezvoltată.

Actualii propagandişti ai Kremlinului nu fac altceva decât să implementeze directivele lui Lenin care sublinia în 1922 că „... pentru noi [sovieticii – n.a.] cinematografia este cea mai importantă artă“.

Astfel, pentru conducătorii sovietici, filmul reprezenta principalul mijloc de educare rapidă şi eficientă a proletariatului – idee susţinută ulterior şi de Iosif Stalin, care s-a arătat surprins de succesul înregistrat de Hitler în ascensiunea sa politică cu ajutorul radioului şi cinematografului.

Revenind la „filmul patriotico-istoric“ Sobibor în regia lui Konstantin Habenski, scenariul: Constantin Habenski şi în rolul principal, aţi ghicit, tot Konstantin Habenski; din primele minute încă mă aflam în dilemă: să analizez greşelile istorice sau motivul folosirii temei Holocaustului în scopuri propagandistice de către Kremlin.

Pe la jumătatea filmului deja m-am plictisit. Am avut mai multe aşteptări de la regizor, mai ales după ce în cadru apăruse şi cunoscutul actor Christopher Lambert (în film joacă rolul de comandant al lagărului), dar vocea acestuia e dublată atât de prost în germană, încât ai impresia că urmăreşti Tom şi Jerry în română. Pentru Habenski se înţelege mai bine dacă actorul vorbeşte, dar nu spune nimic. Poate că de aceea i-au dat lui Lambert puţine replici.

Comandantul lagărului Sobibor – rol jucat de actorul Christopher Lambert unde replicile sale ocupă doar 4 min. 50 sec. pe parcursul întregului film de 117 minute

Recunosc că am urmărit filmul „patriotic“ al lui Habenski de două ori şi nici acum nu am înţeles ce ştie regizorul despre Holocaust şi istoria lagărului Sobibor, lichidat de nazişti imediat după revolta din 14 octombrie 1943.

De ce, totuşi, unii istorici consideră revolta din lagărul de exterminare Sobibor drept cel mai studiat episod din istoria Holocaustului, în timp ce alţi experţi sunt de părere că încă nu avem suficiente documente pentru a arăta ce s-a întâmplat într-adevăr acolo? Cine a fost în realitate Aleksandr Pechersky („Saşa“)? În Sobibor a fost o evadare sau o rebeliune anti-nazistă? De ce comandantul lagărului devine brusc un personaj sadic? Cum de a ajuns o întreagă „orchestră simfonică“ în lagărul de la Sobibor? De ce Pechersky este bătut la început de un grup de deţinuţi din lagăr? De ce Luka se poate plimba liberă prin lagăr cu pedichiura la vedere? De ce evreii din Belarus folosesc termenul peiorativ „parhatîi“ (пархатый – rus.) la adresa evreilor originari din Polonia şi Olanda? Cum au ajuns camarazii lui Pechersky să-l aibă „la inimă“ pe Stalin? De ce episodul răscoalei deţinuţilor din lagărul de exterminare de la Sobibor şi fapta eroică a lui Pechersky erau ţinute în secret atât în perioada Uniunii Sovietice, cât şi în cea a Rusiei post-sovietice? Şi în sfârşit, filmul este despre Holocaust, sau e o „dramă de război“ despre eroi sovietici?

Cadru din filmul „Sobibor“ unde ne este sugerată ideea că revolta din lagărul de exterminare ar fi pornit din „prezenţa“ lui Stalin în inimile deţinuţilor

Studiind în detaliu biografia lui Pechersky vom constata că după episodul lagărului Sobibor din 14 octombrie 1943, acesta împreună cu alţi opt camarazi de luptă se alăturase unui grup de partizani din Belarus, până la sosirea trupelor sovietice în regiune. Imediat după integrarea grupurilor de partizani în detaşamentele Armatei Roşii, Pechersky este arestat şi trimis în prima linie la „batalioanele disciplinare“ – folosite pe post de „carne de tun“ deoarece erau compuse din militari condamnaţi pentru diverse infracţiuni şi foşti deţinuţi din GULAG-uri.

În cele din urmă, Pechersky reuşeşte să relateze despre lagărul Sobibor doar datorită unui comandant sovietic impresionat de povestea tânărului, astfel încât acesta din urmă este trimis la Moscova în faţa unei comisii speciale create pentru a investiga crimele naziste. Abia atunci, notiţele membrilor comisiei dau naştere primului text despre revolta evreilor din lagărul de exterminare. În 1945, Pechersky se mută în Rostov-pe-Don unde începe să scrie o carte despre evenimentele din lagăr.

Aşa arată astăzi gara Sobibor din estul Poloniei Sursa: Haaretz.com

Totuşi, în contextul campaniei antisemite staliniste din perioada 1948-1953 împotriva aşa-numiţilor „cosmopoliţi fără faţă“ – eufemism folosit de sovietici pentru a-şi justifica persecuţiile împotriva evreilor, eroul Pechersky îşi pierde locul de muncă neputându-se angaja nicăieri altundeva. După moartea lui Stalin, acesta se angajează la o uzină, participând ulterior la primul proces al celor 11 paznici ai lagărului Sobibor, ducând în acelaşi timp o corespondenţă activă cu alţi participanţi la revoltă, ziarişti şi istorici din străinătate. Moare în 1990 fără o recunoaştere oficială a meritelor sale.

Astfel, recomand să urmărim acest film printr-o perspectivă critică, pentru a nu cădea în „capcana sovietizării“ Holocaustului şi a personajelor istorice, aşa cum dictează directivele Kremlinului. Fenomenul Holocaustului este mult mai complex şi trebuie tratat cu grija şi respectul adecvat.

În acest sens, vă mai recomand să vedeţi şi profunzimea dramei „Fiul lui Saul“ regizat de László Nemes, unde ne este prezentată doar o zi şi jumătate din viaţa lui Saul Ausländer (interpretat de Géza Röhrig).

Desigur că în orice producţie sau film artistic pot fi folosite elemente fictive. Totuşi, este important şi modul în care acţiunea filmului este livrată publicului. Dar atunci când auzim din partea comentatorilor ruşi, mai mult sau mai puţin avizaţi, că filmul ar fi „bazat pe fapte reale“, „istorie reală“, „foarte apropiat de adevăr“ , „relevă tot ce fusese ascuns de cronicile vremii“,  că este „reconstituire istorică“, „obiectiv“, sau eufemistic o „kinoistorie“ [киноистория – rus.], trebuie să fim şi mai atenţi la faptele/elementele şi naraţiunile prezentate. Strategii de la Kremlin nu vor scăpa oportunitatea de a utiliza cinamatografia în scopuri strategico-dezinformatoare.  

Aşa cum ar fi cazul celui de-al doilea film – „Viking“ care se individualizează prin bugetul record de 21,6 milioane de dolari, fiind una din cele trei cele mai scumpe pelicule din istoria cinematografică a Rusiei post-sovietice (după cele două episoade ale lung metrajului „Arşi de soare 2“ regizat de Nikita Mihalkov).

Filmul („dramă istorică“) în regia lui Andrei Kravciuk s-a bucurat de finanţarea parţială a guvernului prin Fond Kino şi o susţinere mediatică fără precedent din partea canalelor publice finanţate de Kremlin.

Fragmente din „Cronica vremurilor trecute“ (sau „Cronica lui Nestor“) care reprezintă istoria slavilor de răsărit: 1 – kazarii iudaici tălmăceasc religia lor cneazului Vladimiri; 2 – cneazul Vladimir ascultâdu-i pe musulmani care-i tălmăcesc religia islamică; 3 – botezul gărzilor de corp (drujina) ale cneazului Vladimir şi 4 – cneazul Vladimir primeşte daruri din partea grecilor

„Viking“ se bazează pe cronicile medievale despre cneazul rus Vladimir I, sau Volodimir I (numit şi „cel Sfânt“ sau „cel Mare“), care, cu ajutorul varegilor stabiliţi pe teritoriile actuale ale Rusiei şi Ucrainei, reuşeşte să cucerească Rusia Kieveană de la fratele său Yaropolk. Singura sursă disponibilă pentru această perioadă este Cronica lui Nestor scrisă după ce trecuseră secole de la evenimentele pe care le relatează cronicarul. Aceasta este „Povestirea anilor din trecut“ (Povesti vremenîh let), cum s-a format ţara rusească, cine a domnit mai întâi la Kiev şi de unde a început Rusia“. Totuşi, nici această scriere nu este scutită de elemente ale propagandei, în condiţiile în care Nestor şi ceilalţi călugări care au lucrat la ea ştiau că interesele lor erau inextricabil legate de interesele cnejilor rusi. Să nu uităm că în secolul X d. Chr. acolo călugării ortodocşi încă luptau cu vechii zei păgâni. Astfel capătă un sens modelarea istoriei redate de Cronică pentru susţinerea cârmuirii marilor cneji ai Kievului şi pentru a prezenta creştinismul drept o forţă stabilizatoare şi unificatoare.

Iată cum tradiţia rescrierii trecutului Rusiei pentru a sprijini priorităţile politice curente n-a început cu Stalin, ci datează din cele mai vechi timpuri. Problema surselor din perioada timpurie a istoriei constă în dificultatea verificării integrităţii şi veridicităţii acestora, mai ales că identitatea celor mai mulţi cronicari din vechime s-a pierdut în negura vremii.

Cneazul Vladimir în reprezentarea regizorului Andrei Kravchiuk în filmul „Viking“ ca lider slab, amoral şi irascibil

Pare a fi totul perfect până aici, însă, potrivit unor istorici şi critici de film, scenaristul şi producătorul au lăsat să se strecoare câteva inexactităţi şi fabulaţii referitoare la evenimentele Evului Mediu Timpuriu (sec. X), chiar dacă avusese la dispoziţie aproape şapte ani pentru realizarea peliculei.

În următoarele rânduri voi face o scurtă listă cu gafe „istorico-patriotice“ ale filmului, pornind de la afirmaţia colportorilor de la „Pervîi kanal“ în frunte cu Konstantin Ernst cu privire la veridicitatea faptelor ilustrate prin kinoistoria „Viking“: „cel mai exact documentar cinematografic al acelor vremuri“.

Gafa #1: De unde aveau arbalete slavii de răsărit din Rusia Kieveană? Din câte ştiu, este vorba de secolul X, iar arbaletele cu cric sunt utilizate în Europa abia din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi până în secolul al XVII-lea.

Gafa #2: De ce s-a produs confuzia relaţiei între Sfinelg (în realitate voievod al lui Yaropolk, în film duşman al acestuia) şi Oleg (duşmanul lui Sfinelg, iar în film prezentat ca aliat)? Şi asta în condiţiile în care „istoricii ruşi“ alături de preoţi le-au mulţumit scenaristului şi producătorului pentru că au respectat temeinic „Povestirea anilor din trecut“.

Gafa #3: De ce scenaristul a preferat utilizarea termenului „vikingi“ în defavoarea celui de „varegi“ (mult mai corect din punct de vedere istoric) atunci când se referă la mercenarii cneazului Vladimir? Ori, în „Povestirea anilor din trecut“ nu există nicio menţiune despre „vikingi“.

Gafa #4: De ce cneazul Vladimir, în timpul atacului asupra aşezării Poloţk, este nevoit să bea supă cu ciuperci halucinogene, pentru a se transforma într-un degenerat şi violator?

Gafa #5: De ce scenaristul a omis episodul trimiterii celor 10 soli către populaţiile islamice, la kazarii iudaici, la germanii catolici, precum şi la biserica răsăriteană de la Constantinopol? Ori, cneazul fusese un om destul de pragmatic, văzând avantajele politice ale adoptării unei noi religii de stat pentru rusi.

Gafa #6: De ce este atât de confuză poziţia pecenegilor faţă de bizantini şi rusii kieveni? Conform scenaristului, aceştia ba luptă, ba nu împotriva cneazului Vladimir, fără să ştim de ce.

Gafa #7: De ce apeductul cetăţii Chersonesos distrus de slavi era din metal, iar presiunea apei era echivalentă cu cea din conductele secolului XXI?

Desigur că povestirea lui Nestor este, fără îndoială, romanţată şi părtinitoare, dar asta nu e un motiv pentru reinterpretarea şi mitizarea istoriei, folosind contradicţii şi non-sensuri propagandistice. Dacă pentru cneazul Vladimir, creştinismul s-a dovedit a fi un liant puternic al clanurilor slave, aducând diverse daruri şi privilegii comerciale din partea grecilor, „ţarul“ actual Vladimir Vladimirovici foloseşte creştinarea cneazului în Crimeea pentru a impune o versiune aparte a istoriei – cea în care regiunea anexată ilegal în 2014 trebuie să devină importantă pentru identitatea naţională a Rusiei, deşi atunci nu existau nici Moscova şi nici Rusia. Mai mult, să nu uităm că atât ucrainenii, cât şi bieloruşii văd Rusia Kieveană ca parte a propriului patrimoniu cultural-istoric.  

De aceea, înainte de a merge la cinema şi a viziona aceste filme, recomand cititorului şi un „antidot cultural“ împotriva propagandei cinematografice (kinopropaganda) pro-Kremlin, şi anume:

• „Arşi de soare“ [Utomlennîe solnţem] (1994) în regia lui Nikita Mihalkov;
• „Cercul apropiat“ [Blijnii krug] (1991) în regia lui Andrei Koncealovski;
• „Hoarda“ [Orda] (2012) în regia lui Andrei Proşkin;
• „Ţarul“ [Ţari] (2009) în regia lui Pavel Lungin;
• „Moartea lui Stalin“ [The Death of Stalin] (2017) în regia lui Armando Iannucci.  

Aceasta este doar o listă scurtă de filme „obligatoriu de urmărit“ pentru a face o comparaţie cu filmele oferite de Ministerul rus al Culturii şi a trece uşor peste „starea de vomă“ care s-ar putea să te cuprindă după sesiunea „Săptămânii filmului rus în România“.

*Nicolae Ţîbrigan este licenţiat în Sociologie la Universitatea din Bucureşti, absolvent al masterului de Studii de securitate din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. În prezent este doctorand la aceeaşi universitate şi cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu“ al Academiei Române.