Testul „Corona“ pentru un continent-fantomă

Închiderea graniţelor, panica şi penuria de solidaritate, de ajutoare şi de tehnică medicale, pun la încercare decisivă un continent-fantomă, dimpreună cu democraţia, construcţia UE şi insuficienta noastră omenie.

În România s-a instituit, salutar, starea de urgenţă, cu plafonarea preţului la medicamente, carburanţi şi utilităţi şi cu posibile restricţii frontaliere, ori de circulaţie rutieră şi aeriană. Între timp, un peisaj apocaliptic a mutilat faţa tot mai lividă şi pustiita a oraşelor europene. Şi a spectralelor localităţi italiene.

În ceea ce obişnuia cândva să fie Bella Italia, bătrânii au început să moară cu zile, pentru că în partea ei cea mai afectată de pandemie, ţara nu mai are destule paturi, destul personal şi destule secţii de terapie intensivă ca să facă faţă crizei. Şi pentru că la reanimare, în războiul lor cu viruşii care sugrumă oameni, medicii se văd nevoiţi să aleagă cine trăieşte şi cine moare, hotărând, în funcţie de penuria de aparatură existentă, cui nu i se poate acorda privilegiul şansei de a supravieţui, de pildă prin intermediul unui aparat de ventilaţie, indispensabil prea adesea altui pacient, estimat că fiind nu doar mai tânăr, ci şi mai în măsură să reziste necruţătorului asalt al bolii.

Loviţi de o mortalitate care întrece sensibil media deceselor provocate altundeva de virus, italienii au aşteptat până acum degeaba ajutorul şi solidaritatea UE şi ale ţărilor din nordul continentului mai avansate şi mai puţin afectate de catastrofa importată din China. În febra şi tusea uscată care au cuprins sufletul continentului-fantomă, pandemia, care e departe de a-şi fi atins apogeul, are şi simptome mai puţin cercetate. Unul din ele e epidemia de panică pe care a iscat-o coronavirusul, precum şi corolarul ei, un egoism naţional tot mai feroce, cu totul orb la evidenţa că ucigaşul e prea mic ca să aibă nevoie de un paşaport şi prea puternic ca să poată fi exterminat prin măsuri exclusiv naţionale.

Or, a trecut o lună de când, în faţa unei galopante rate de infecţii, italienii au cerut statelor europene ajutor prin intermediul Comisiei Europene şi al Centrului de Coordonare al Răspunsurilor de Urgenţă. Din nefericire, spre deosebire, vai, de China comunistă, nicio ţară europeană, nici măcar dintre cele prospere, din nord, nu s-a învrednicit în acest îndelungat răstimp să dea ceruta mână de ajutor unui stat fondator al Comunităţii, ca Italia, confruntat, mai nou, cu zeci de mii de oameni contaminaţi, precum şi cu un număr neobişnuit de mare de decese, parţial evitabile.

La acest tragic bilanţ nu va întârzia, prin urmare, să se adauge o criză de legitimitate a UE. Va fi una potenţial terminală. Fiindcă nu puţini se vor întreba, la ce oare mai e bună Comunitatea dacă reacţionează la pandemie mai puţin adecvat decât o serie întreagă de guverne naţionale? De pildă decât autorităţi, precum cele sud-coreene, în a căror tară s-a procedat din capul locului la o masivă şi probabil salvatoare testare timpurie a populaţiei?

Şi la ce foloseşte UE dacă, dimpreună cu susţinătorii ei, nu oboseşte să-şi clameze utilitatea în faţa unor terţe puteri şi conflicte globale, inclusiv a unei Americi masiv vituperate pentru că ar încerca, naţionalist, să achiziţioneze exclusiv, pe mulţi bani, un viitor vaccin de la producători germani, dar capotează, ca Uniune, la o criză în fond predictibilă şi relativ lesne de îngrădit şi gestionat, dacă ar fi generat la timp măsurile preventive, tehnica, aparatura şi demersurile terapeutice necesare?

Nici în ce priveşte predicţia şi prevenirea pernicioaselor efecte economice ale pandemiei, UE nu s-a prea acoperit de glorie. Acţionând sub presiunea unor guverne înclinând tot mai accentuat şi iresponsabil spre etatism şi satisfacerea de revendicări, Banca Europeană a tot stimulat artificial creşterea economică dând din mână, după criza din 2008, o redutabilă arma de combatere a recesiunilor, de vreme ce şi-a coborât durabil, la zero, dobânda de referinţă. De unde s-o scadă intru relansarea burselor şi investiţiilor în vremuri de restrişte?

Speră unii că restrângerea vremelnică a libertăţilor şi contactelor sociale precum şi demersurile excepţionale instituite inclusiv în România, să aibă partea lor bună, dincolo de combaterea directă a pericolului contaminărilor rapide. Amplifică statul acasă setea de lectură şi de meditaţie creatoare, stimulând revenirea la valori perene? Ne vor lămuri, cândva, sociologii. Fapt e că, în actuala atmosferă saturată de angoase şi clocotind de panică, închiderea graniţelor le aminteşte unora de frontierele de netrecut ale comunismului. Altora însă, pentru care libertatea neţărmurită şi, nu în ultimul rând, globalizarea sunt un factor de stres smintitor, s-ar putea să le dea ocazia să se calmeze un pic.

Oricum am aprecia îngrădirea libertăţii, e limpede că avem motive de îngrijorare legitime. Dacă germanii şi europenii au clacat nu doar la capitolul solidaritate, ci au întârziat, cum pare, adoptarea măsurilor necesare, să credem oare că autorităţile române dispun de competenţa şi de probitatea de a face faţă cu brio crizei şi de a le spune românilor tot adevărul? Sunt oare, în ţară, destui medici cu destule echipamente de protecţie, dispunând de suficiente aparate de testare şi de locuri suficiente de terapie intensivă?

Ştim că e improbabil ca totul să fie în perfectă ordine. Ştim că neajunsurile reacţiilor autorităţilor unor state democratice ca şi eşecul Comunităţii faţă cu criza vor hrăni atitudini extremiste şi anti-europene, punând, vai, sub semnul întrebării şi democraţia şi construcţia UE.

Ştim, de asemenea, că panica ucide omenia. Ştim că a distrus vieţi, înecându-se absurd, în proximitatea bărcilor de salvare, plutind pe valuri, pe jumătate goale, după scufundarea Titanicului. Bănuim că ar mai putea ucide şi pe viitor oameni bătând zadarnic la poarta vreunui buncăr antiatomic neaglomerat şi excelent aprovizionat, dar de egoişti ocupat şi, deci, neprimitor, înaintea unei proxime explozii nucleare. Ce nu ştim e: până când?

Petre Iancu - Deutsche Welle