Spunea înţeleptul bunic bucovinean al unei prietene că, "dacă doi oameni aflaţi într-o relaţie strânsă nu se ceartă niciodată, cel puţin unul din doi e un idiot". Chestia se numeşte în germană "Streitkultur". Pentru democraţie, cultura disputei e esenţială, dar uşor suspectă în rândul neamurilor care apreciază colectivismul. Mai simplu e la evrei.

Unde se ştie: doi evrei, cinci păreri. Sau două sinagogi, un enoriaş care le-a construit pe ambele ca să aibă una pe care s-o deteste şi să nu-i calce niciodată pragul. Principiul se aplică uşor modificat la alegerile româneşti, unde s-au văzut comune gorjene sau doljene cu o participare la vot de 200%. Ce extraordinară antantă! Ce solidaritate pesedistă! Ce consens împotriva oricărei forme de lehamite politică! Şi ce minunat mod de a-l determina pe fiecare oltean să se prezinte la urne plin de respect faţă de înaintaşi, la pachet cu unul, doi sau trei din morţii familiei sale!

Pe de altă parte, românul, se spune, e născut poet. Nu idiot. Prin urmare se ceartă. Mai ales despre revoluţie. Mai ales în Balcani, unde mai nimic nu se ia din cale afară de serios, respectul faţă de lucrurile sfinte nefiind excesiv. Deloc de mirare că, aşa cum pe drept a observat Andrei Oişteanu, nici mitului fondator ale revoluţiei române nu i-a mers, din capul locului, prea bine.

Care e, totuşi, adevărul ei? Îl aproximează adecvat "Trăgători şi mistificatori", cartea semnată de Andrei Ursu, Mădălin Hodor şi R. Thomasson. Care semnalează cearta cu privire la revoluţie născută, sporind şi înflorind din primele ei zile. În 26 decembrie 1989 a avut loc prima demonstraţie împotriva CFSN. Dar abia din 12 ianuarie, Ion Iliescu, ameninţat de rivalitatea periculoasă a unui Dumitru Mazilu şi de riscul de a-şi pierde proaspăt cucerita putere, pe care fostul activist o îndrăgea mult, a schimbat, se pare, cântecul. De atunci şi până la mijlocul lunii februarie, când a fost mazilit şi Brucan, s-a schimbat calimera şi pentru ceilalţi români.

Căci noul lor lider, un vechi politruc, trimis la înaintare, în revoluţie, de cecul în alb pe care i-l acordaseră lui I.I. (ca posibilă alternativă la catastrofa numită Nicolae Ceauşescu) compatrioţii de la Europa Liberă, s-a dat mai întâi timid, apoi din ce în ce mai hotărât, cu duşmanii. Cu inşii pe care-i alungase, odată cu perechea de tirani, de la putere. Şi care alcătuiau temuta, criminala, terorista şi trădătoarea Securitate. Ce-a urmat, se ştie. Sau ar trebui să se ştie.

Ion Iliescu şi ceilalţi ”emanaţi”, din aceeaşi făină sau dintr-una similară, recte Voican, Măgureanu, Petre Roman et comp. au pus de-o ”confiscare” a revoluţiei, cum s-a spus. Singura răscoală anticomunistă şi prodemocratică sângeroasă a devenit primul experiment de democratură est-europeană. Iar când studenţii, primii care au priceput în parte ce se întâmplă, au înţeles că-s furaţi, s-au revoltat. În reacţie, s-au văzut maltrataţi în Piaţa Universităţii mai întâi de forţele convenţionale ale miliţiei şi de securiştii regrupaţi pe baza provocărilor de la Târgu Mureş. Apoi i-au cotropit, ciomăgit şi ucis ortacii chemaţi la Bucureşti şi expediaţi de Ion Iliescu să înăbuşe în sânge primii muguri ai libertăţii româneşti mijind, spre paguba lui, în faţa Arhitecturii.

Dată fiind această represiune de epocă de piatră, care a scos pe decenii România de pe harta naţiunilor civilizate, precum şi impunitatea de care s-au bucurat asasinii şi comanditarii lor, în frunte cu preşedintele, emergenta clasă de mijloc l-a detestat tot mai vehement pe Iliescu.

Or, acestă idiosincrazie la adresa celui ce, din ianuarie 90, a furat revoluţia al cărei emanat chiar era, nu doar se pretindea a fi, li s-a potrivit mănuşă forţelor vechiului regim. Confruntaţi cu perspectiva marginalizării şi întemniţării, nu puţini securişti care, insuficent fanatizaţi, nu şi-au dat viaţa pentru cuplul Ceauşescu în primele zile ale Revoluţiei au întors, la rândul lor, armele. Salvaţi de SRI şi de o procuratură militară infiltrată până în rărunchi, care a făcut totul să nu depisteze terorişti, să revoce eventuala lor arestare şi să împiedice trimiterea în judecată a ucigaşilor celor peste o mie de revoluţionari români martirizaţi, securiştii au început să i se subordoneze lui Iliescu.

Concomitent, au infiltrat nu doar forurile conducătoare şi armata, ci şi mass-media, televiziunea, ziarele, posturile de radio (inclusiv, cred azi, privind înapoi, Europa Liberă). De la care au început să propage despre ceauşism, securism, revoluţie şi Iliescu et comp. varii mituri, inclusiv mutual contradictorii. Toate, menite să răspândească pe de o parte confuzia, pe de alta să le asigure securiştilor impunitatea şi, simultan, să altereze profund percepţia românilor despre securitate, comunism, terorism, gorbaciovism. În acest scop li s-a sugerat abundent românilor ceea ce mulţi, gâdilaţi la fibra naţională, ar fi vrut să audă: era naraţiunea, potrivit căreia alogenii, ruşii, ungurii şi evreii lui Ilici, Roman şi Brucan ar fi fost, de la bun început, ”singurii vinovaţi” pentru toate relele.

În timp, falsa naraţiune a generat efecte radicale. Cine înţelege azi că li s-a furat românilor mitul fondator al revoluţiei lor confiscate? Că teroriştii n-au fost o fata morgana? Că Ilici e vinovat pentru morţii mineriadelor, dar nu pentru ai revoluţiei? Că lent-colonelul Trosca n-a murit ca un erou? Că liderii FSN şi ai armatei n-au acţionat în revoluţie ca agenţi ai Rusiei, ci spre a se salva de securiştii încercând să-l reînscăuneze pe Ceauşescu prin crime, rezistenţă teroristă şi infiltrarea noii conduceri?

Cine mai cunoaşte, azi, adevărul, în afară de câţiva istorici şi unul sau poate doi ziarişti-martori? Dar avem probe despre acest furt de naraţiune a revoluţiei furate? Ni le furnizează cu asupra de măsură şi convingător ”Trăgătorii şi mistificatorii". Carte care cere, pe drept, nu disculparea lui Iliescu pentru mineriade, ci pedepsirea teroriştilor reali din timpul Revoluţiei încă neconfiscate.  Dar nu e prea târziu? Defel, dacă luăm în serios şansele unor reforme autentice şi ale tranziţiei la o democraţie şi o modernitate veritabile. Dar nu suntem în Balcani? De ce le-am lua? De ce nu le-am fura?

Petre Iancu - Deutsche Welle