Succesul protestelor şi schimbarea auto-percepţiei românilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Varii erori şi dezinformări au strâmbat percepţia dimensiunii, impactului, încadrării istorice şi urmărilor utile ale protestelor româneşti. E bine să fie, pe cât posibil, îndreptată. Şi e nevoie de politizarea străzii.

Inadecvările pornesc, de regulă, de la subevaluarea dimensiunilor „revoluţiei generaţiei noastre”, cum, sugestiv, le-au spus protestelor de la 20 ianuarie unii dintre participanţi. Dar ele nu se opresc la bagatelizarea cauzelor şi efectelor acestei etape a unei revoluţii începute, în fapt, de mult.

La originea dezinfomărilor se situează în genere propaganda voiculescian-dragniotă, care a căutat constant să defăimeze şi să minimalizeze orice manifestaţii în favoarea independenţei justiţiei, a statului de drept şi a ancorării ferme a României în sistemul ei actual de alianţe.

Alte erori însă, nu mai puţin serioase, provin din tabăra care-l critică pe Liviu Dragnea. Şi din interiorul acestei facţiuni, deloc neglijabile numeric şi influente, ideologic, s-au auzit subaprecieri sau desconsiderări ale enormei demonstraţii de sâmbătă. Supărarea unora se leagă de faptul că protestele n-ar fi fost destul de vizibile şi n-au obţinut destul. A altora că, precum protestele din iarna trecută, nu s-au soldat cu debarcarea sinistrului regim Dragnea.

În fine, românii protestatari sunt pernicios divizaţi între pro- şi antiprezidenţiali. Înţeleg iritarea multora. Dar, n-o împărtăşesc, deşi, încă de acum un an, mă declaram dezamăgit de discursul din Parlament al preşedintelui Iohannis. Care, în loc să revendice anticipate, perfect legitime şi atunci, după tentativea demontării democraţiei şi statului de drept prin OUG 13 şi consecutivele manifestaţii a sute de mii de români, a preferat să mai dea o futilă şansă principalului partid guvernamental.

Ceea ce, evident, i-a încurajat pe ticăloşi să sfideze în continuare. Şi să-l plaseze pe debarcatul ministru al justiţiei, Florin Iordache, în funcţia de şef al unei comisii speciale, care a transpus în Parlament, în formă agravată, infama ordonanţă, revocată în urma protestelor.

Cu atât mai îndreptăţit ar fi fost Klaus Iohannis să refuze după un an numirea unui premier pe care nimic, dar absolut nimic, nu-l recomandă pentru funcţia sa. A răspunde la întrebarea referitoare la calificările PSD-istei Dăncilă şi, în fond, şi la justeţea demersului său de a o numi în funcţia executivă supremă, ”că ar recomanda-o majoritatea parlamentară“, e o reacţie regretabilă a preşedintelui.

De vreme ce şeful statului ştie bine că majoritatea parlamentară a demonstrat, repetat şi indubitabil, că nu se împacă defel cu independenţa justiţiei şi nu ştie să guverneze şi să administreze ţara fără s-o arunce, periodic, în haos, replica sa este, din două una: ori o mostră de inacceptabilă insuficienţă în materie de mânuire a instrumentului ironiei şi deci de lipsă de inteligenţă. Ori, mai grav, o probă de iresponsabilitate. Dar nu Iohannis e problema cea mare a României.

Dimpotrivă. În fond, e adevărat că PSD a fost ales. La fel de adevărat e că acest partid s-a dovedit incapabil să se debaraseze de penalii şi infractorii care îl conduc, ori teleghidează din interior sau de afară, zădărnicind lupta împotriva corupţiei la nivel înalt şi recredibilizarea ţării. În fine, nu mai puţin drept este că şi preşedintelui i se datorează, în conjuncţie cu demonstranţii #rezist, amânarea cu cel puţin un an a intrării în vigoare a prevederilor, care distrug justiţia.

Pe de altă parte, date fiind limitele vădite ale preşedintelui, anemia opoziţiei, inexistenta politizare a străzii, perpetuată în numele unei imaginare eficienţe, precum şi insuficientul ajutor primit de preşedinte de la parteneri occidentali prea intens preocupaţi de nimicuri, în loc să se concentreze la degringolada din flancul estic al alianţei, e posibil să i se fi cerut lui Iohannis prea mult.

În aceste condiţii, nu puţini români intuiesc, corect, că soarta justiţiei şi, deci, a ţării şi a libertăţii se află acum în mâinile lor, că nu trebuie să spere excesiv la ajutorul terţilor şi că tradiţia obedienţei, a căutăturii obsesiv îndreptate către cei de la butoane, între care preşedintele, e parte a problemei, nu a soluţiei.

Iată unele din motivele pentru care, dincolo de disperare, de o cruntă dezamăgire, inclusiv economică, iscată de guvernarea PSD-ALDE-UDMR şi de programul ei de asasinare a luptei anticorupţie, s-a ieşit masiv în stradă. Nu întâmplător, ci  în temeiul aceleaşi intuiţii, scandările şi pancartele nu l-au demonizat pe Iohannis, ci s-au îndreptat clar şi fără echivoc împotriva „hoţilor”,  a stăpânului veritabil al ţării, oligarhul PSD-ist Liviu Dragnea.

În replică, puterea şi-a trimis la înaintare brigăzile dezinformatoare. Sumedenie de postaci şi agitpropul de serviciu de la televiziunile oligarhiei s-au repezit, mai mult decât de obicei, asupra celor mai acerbi critici ai regimului. Informaţii trunchiate şi false au cotropit rapid spaţiul public, între altele spre a descuraja protestele, spre a adânci şi eterniza scindarea opoziţiei şi polarizarea societăţii.

Or, tocmai această avalanşă, de proporţii comparabile cu ale cascadei propagandistice din 1990, demonstrează că mega-manifestaţiile nu şi-au ratat efectul. La fel, intempestiva amânare a intrării în vigoare a unei dispoziţii fiscale afectându-i grav pe mulţi din cei circa 100.000 de protestatari de la 20 ianuarie 2018.

Ce-i de făcut în continuare? Imperativele anilor trecuţi, de la revoluţia #Colectiv încoace, nu s-au schimbat. E nevoie de perpetuarea vigilenţei, de evitarea fatalismului şi a unor revendicări maximaliste. Se cere, totodată, rapida politizare a societăţii şi articularea politică adevcată a revendicărilor concrete ale segmentului ei cel mai activ, dinamic, educat, inteligent şi modern: cel care iese în stradă spre a #rezista. Mafia îl acuză abuziv de o imaginară politizare, tocmai pentru că ar vrea ca strada şi elita ei să rămână politic amorfe. N-ar trebui să i se facă pe plac.

Nu mai puţin important este să se depună energice şi consecvente presiuni asupra preşedintelui şi a clasei politice, în vederea coagulării formaţiunilor din opoziţie. Deveniţi brusc civici, apoliticii ar face bine să intre grabnic în partide şi să militeze pentru vitalizarea şi unificarea lor sub stindardul prezervării statului de drept. În fine, recomandabilă îmi pare monitorizarea oficinelor de propagandă ale regimului şi boicotarea produselor firmelor care-şi fac reclamă la ele.

Rezistând agresiunii asupra statului de drept, România protestatarilor e în faţa acelui Stalingrad despre care Vasili Grossman afirma, în "Viaţă şi destin", că, prin victoria asupra naziştilor, a schimbat percepţia ruşilor despre ei înşişi. Se credeau fatalmente perdanţi? Au început să se considere învingători. De această dată, România, altfel decât în 1943 şi altfel decât regimul ei actual, e, graţie protestatarilor, de partea bună a istoriei. Mulţi au crezut că mămăliga nu explodează, iar românii ar fi incapabili să-şi făurească, neasistaţi, propriul destin de popor liber. S-au înşelat.

Datorită succesului protestelor, e de nădăjduit că se înmulţeşte rapid  numărul celor care, pe drept, încep să-şi amelioreze imaginea despre propriul popor. Ţara pare a traversa o etapă decisivă, marcată nu în ultimul rând de o metamorfoză interioară, înnobilând ciclicul proces revoluţionar care a început s-o modernizeze din 1989 încoace.

Merge greu? Da. Dar merge. Iar revoluţia va învinge.

Petre M. IancuDeutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite