Adevărul Live. Subteranele istoriei: Mărturisirea-testament a generalului Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii

Subteranele istoriei: Mărturisirea-testament a generalului Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii (I)

Vă invităm să urmăriţi în zilele de 21 şi 22 decembrie, pe Adevărul Live, un document de arhivă cu o valoare absolut excepţională de mărturie istorică din partea unuia dintre participanţii-cheie la evenimentele din însângeratul decembrie '89. Este vorba despre singurul interviu de televiziune acordat vreodată de generalul Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii, realizat anul trecut de ziaristul Cristian Unteanu.

Ştiri pe aceeaşi temă

 

Urmăriţi interviul în modulul Adevărul live


Este o relatare tulburătoare a momentelor care ne-au schimbat istoria şi vieţile, o poveste din interior de la cel care, atunci, a avut în mână puterea de a determina cursul jocului, de a decide apărarea până la capăt a sistemului şi de a transforma totul într-o uriaşă baie de sânge sau, dimpotrivă, de a lua decizia de retragere în cazărmi a unităţilor de securitate dispuse în linia de apărare din jurul clădirii fostului Comitet Central. Este mărturia-testament pe care Iulian Vlad a decis să fie vizionată doar după moartea sa. Ca atare şi trebuie urmărită, ca o confesiune plină uneori de accente de disperare. 

Este poate o încercare de explicaţie existenţială, în orice caz dezvăluind atmosfera de uluitoare tensiune, panică şi, în definitiv, lipsă de soluţii a liderilor politici de atunci, prinşi în capcana mortală a jurământului de credinţă faţă de patrie, partid şi comandatul suprem şi înţelegera că totul era deja jucat şi încheiat şi că erau ultimii actori ai unui joc care-i condamnase fără putinţă de întoarcere.

Este o relatare de nepreţuită valoare asupra sfârşitului unei epoci şi a unei întregă clase conducătoare, cu amănunte absolut senzaţionale şi niciodată ştiute public până acum, o relatare când profund emoţională, când calmă, câteodată chiar detaşată. Dar, în orice caz, este o pagină de istorie care nu trebuia să lipsească pentru înţelegera climatului şi evenimentelor din Decembrie '89 şi pe care, ca atare, aveam obligaţia să v-o înfăţişăm, fără alte comentarii.

Concluziile vă aparţin.

Prima parte a emisiunii: 

Începem de la un moment-cheie: celebra întâlnire din Malta, din 2-3 decembrie 1989, dintre Mihail Sergheievici Gorbaciov şi George Bush tatăl. Fabulos mi se pare că raportul semnat de dumneavoastră, raport olograf, semnat şi parafat de generalul Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, adresat preşedintelui României Nicolae Ceauşescu, privind problemele ce urmau a fi abordate în cadrul întâlnirii de la Malta. Anunţaţi în raport inclusiv reunificarea Germaniei, inclusiv că există un acord între cele două puteri pentru a redefini sferele de influenţă. A ajuns acest raport la el? De ce n-a făcut nimic?

Generalul-colonel Iulian N. Vlad: Rapoartele de acest fel întotdeauna i le înmânam personal. Erau mai multe modalităţi pe care le utilizam în informarea şefului statului, de la informările verbale, în chestiuni care necesitau o maximă urgenţă, apoi erau informările care se făceau prin buletinele de informaţii, cum se fac de fapt peste tot, şi erau aceste note, rapoarte olografe, care aveau drept obiect probleme dintre cele mai importante şi asupra cărora era necesar ca şeful statului să reflecteze. Era, deci, un sistem care devenise o regulă şi a funcţionat fără reproş.

Fără reproş ca sistem. Dar ca finalitate?

Este o chestiune pe care trebuie să o discutăm de principiu. Instituţia pe care am condus-o eu, la fel ca toate celelalte de acest fel existente în lume, avea datoria să culeagă informaţii care să privească interesele statului. Informaţii care să contribuie la apărarea ţării, să previzioneze eventual evenimente. Dar hotărârile în baza acestor informaţii le ia cel care este îndrituit să o facă – preşedintele, adică şeful statului, sau guvernul.

Aici era vorba despre schimbarea paradigmei politice în lume. De ce nu a reacţionat?

Au fost informaţii – acesta este numai un exemplu, dar au fost şi alte rapoarte cu informaţii foarte importante şi de stringentă actualitate. Din păcate, în unele cazuri nu au fost luate în calcul. Ar fi absurd să calific un mod sau altul de a fi fost tratate, dar cert este că ele nu s-au finalizat aşa cum ar fi trebuit. Problema trebuie s-o vedem în ansamblul stărilor de lucruri care existau la acea dată şi mai cu seamă la cele care se prefigurau. Pentru că erau limpezi şi pentru oameni mai puţin informaţi sau care să nu fi operat cu asemenea instrumente să-şi dea seama că se petrece ceva grav în lume. Atât cât se putea informa românul la vremea aceea şi, din păcate se informa puţin, pentru că posibilităţile lui de informare erau limitate. Ceauşescu n-a ieşit să facă declaraţii pe baza informaţiilor pe care le-a primit. Trebuia să acţioneze într-un fel sau altul. Cum? E foarte greu de spus. 

Pot să vă spun însă că Ceauşescu se arătase de mai mult timp a fi mai puţin receptiv. Cred că în timpul acela, realmente, era depăşit de situaţie. Ceauşescu pierduse atunci aliaţii poate cei mai importanţi în care cu siguranţă că avusese încredere.

 

Şi anume?

Sigur, România, până la un anumit timp, a considerat că aliaţii cei mai importanţi pe care poate şi trebuie să se bizuie în orice împrejurare sunt Uniunea Sovietică şi celelalte ţări membre mai cu seamă ale Tratatului de la Varşovia sau toate celelalte ţări socialiste. În decembrie 1989, România nu se mai putea bizui pe apărarea Uniunii Sovietice. Ba dimpotrivă. Uniunea Sovietică proferase ameninţări la adresa României încă demult, de la ocuparea Cehoslovaciei. Ba chiar se luase o anumită hotărâre atunci, dar, datorită mai cu seamă intervenţiei unor prieteni pe care-i avea România la timpul acela, Uniunea Sovietică n-a dat curs intenţiilor ce le avea şi cu privire la România.

Prietenii României: De Gaulle, China şi SUA

Care erau acei prieteni în epoca Cehoslovacia?

Este foarte important acest lucru. Cel mai prompt dintre prietenii de atunci ai României, care a intervenit la foarte scurtă vreme şi intervenţia a fost foarte oportună, a fost China. Guvernul chinez atunci a declarat deschis că, în cazul în care Uniunea Sovietică intră în România – ocupase deja Cehoslovacia –, China va pătrunde pe teritoriul sovietic. Prin Manciuria şi prin alte părţi. În al doilea rând, un mare prieten al României a fost generalul De Gaulle. Am avut prilejul să-i fiu în apropiere mai cu seamă în timpul vizitei pe care a făcut-o în România. Şi am fost alături de şeful statului român şi de şeful statului francez în drumurile pe care le-a făcut în ţară şi am ascultat care au fost sfaturile pe care De Gaulle i le-a dat lui Ceauşescu. Şi în al treilea rând, declaraţia preşedintelui Johnson (n.r. – preşedintele SUA Lyndon B. Johnson), care, de asemenea, a atenţionat ferm că, în cazul în care Uniunea Sovietică intră în România, Statele Unite ale Americii vor acţiona în consecinţă. 

Revin la raportul din 1 decembrie 1989. Aţi spus acolo ceva care mă leagă direct de povestea dumneavoastră. Atunci am avut aceşti aliaţi, printre care Statele Unite. În schimb, dumneavoastră spuneaţi în raport citez: „Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi va solicita ca şi URSS să acţioneze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier“. Avertisment direct de război.

România avea foarte mare nevoie de importurile acestea care se făceau din URSS. Şi deci sfatul preşedintelui Americii pentru partea sovietică era să acţioneze în consecinţă şi să constrângă România să cedeze într-un fel sau altul. Ceauşescu a făcut o greşeală politico-diplomatică importantă. El a denunţat unilateral clauza naţiunii celei mai favorizate, pe care America o oferise României. Adică în relaţiile economice se lucra conform prevederilor acestei clauze. America s-a simţit ofensată şi probabil că Ceauşescu n-a intuit cât de grave ar putea să fie urmările şi în plan politic. Pentru că, în plan economic, într-adevăr: ai renunţat la nişte avantaje pe care ţi le oferea această clauză. Dar în plan politic, pierderile erau cu mult mai mari.

Mihail Gorbaciov către Ceauşescu: „Să mai trăim până la 9 ianuarie“


Cei doi lideri, alături de soţiile lor, Elena (stânga) şi Raisa FOTO AFP

Credeţi că, în negocierile de la Malta, România a fost dezavantajată, pe o poziţie slabă, de ţintă?

Nu, România era deja condamnată. Şefii statelor, când se întâlnesc să ia nişte decizii au deja hotărârile pregătite. Şi pregătirea se face la alte niveluri, iar acolo doar se consfinţesc. Pentru România ce mai urma? Pentru că se răsturnaseră deja nişte regimuri. Cădeau ca un castel de cărţi de joc: unul după altul. Aşa a fost în luna decembrie 1989… A fost o lună a răsturnărilor, a prăbuşirii sistemului socialist.

După ce am văzut această schimbare care condamna România la o trecere violentă de putere, în lipsa unei înţelegeri minimale din partea lui Nicolae Ceauşescu, vă propun să ne referim la discuţiile de la Moscova după summitul de la Malta. Cine făcea parte din delegaţie alături de Nicolae Ceauşescu?

Înainte de a vă da răspuns la această întrebare, trebuie să vă spun că în 1989, în împrejurările date, apropo de ceea ce se întâmplase în timpul în care Uniunea Sovietică a cucerit Cehoslovacia, iar România a primit acel sprijin generos din partea a trei mari puteri, Nicolae Ceauşescu nu mai era una şi aceeaşi persoană. Nu e vorba numai de ceea ce se poate întâmpla odată cu trecerea anilor. Ceauşescu era aproape complet schimbat.

„Ceuşescu era un om aproape istovit“

În ce sens?

Chiar în cursul anului 1989, din primăvară, am observat că Ceauşescu nu se mai putea concentra, aşa cum îl ştiam. Memoria lui Ceauşescu, care era prodigioasă, nu mai funcţiona ca altădată. Raţionamentele nu mai erau întotdeauna puternic logice. Deci la Ceauşescu, randamentul în muncă scăzuse foarte serios. Obosise. Era un om aproape istovit. Dar, vedeţi dumneavoastră, dorinţa de putere pentru unii... Oricât de osteniţi ar fi, se ţin de ea, o ţin strâns în braţe şi nu o lasă decât atunci când sunt obligaţi s-o facă. Sunt rarisime cazurile în istorie când cineva a deţinut atâta putere şi să fi renunţat la ea de bunăvoie.

Ce s-a întâmplat la Moscova?

Cred că ceea ce s-a comunicat, în general, despre ceea ce s-a întâmplat la Moscova a fost corect. Acolo s-au prezentat, cu excepţia lui Ceauşescu, noii conducători ai partidelor comuniste din ţările socialiste.

Este adevărat că în stenograma discuţiilor este acest paragraf – Gorbaciov către Ceauşescu: „Veţi mai trăi până la 9 ianuarie?“?

Nu chiar aşa! S-a spus, mai degrabă, astfel: „Să mai trăim până la 9 ianuarie şi după aceea o să mai vedem“. Pentru că Ceauşescu plecase la Moscova – şi asta e foarte important – cu scopul de a discuta probleme de natură economică, de aceea îl luase în delegaţie şi pe primul-ministru. Era întotdeauna preocupat de aceste probleme peste tot pe unde a mers.

Dar ce era cu acest 9 ianuarie?

Putem trage concluzia că probabil Gorbaciov ştia că Ceauşescu n-o să mai prindă luna ianuarie. Procesul lui Ceauşescu a avut trei etape. Prima etapă a procesului lui Ceauşescu s-a produs în vara anului 1989, la vila care se construise pentru Alexandru Drăghici, dar în care Drăghici n-a stat nicio zi. Pentru că relaţiile dintre ei doi se deterioraseră. Iniţial fuseseră atât de bune, încât îşi făcuseră casele unul lângă celălalt. Din această vilă s-a făcut o casă de oaspeţi de nivel înalt şi acolo, atunci când a venit Gorbaciov în vizită, în luna mai, dacă-mi amintesc exact, s-a dat un dineu privat. O masă de seară, la care au participat şi soţiile. Dar n-a mai fost masă. A fost un proces.

Adică?

Adică s-au acuzat unul pe celălalt şi şi-au spus, cred, tot ce-au avut pe suflet. Cu alte cuvinte, după părerea mea, soarta lui Ceauşescu fusese mai dinainte hotărâtă. Dar atunci, în noaptea aceea de discuţii foarte aprinse, Ceauşescu i-a spus lui Gorbaciov de la obraz o mulţime de lucruri pe care el a considerat că trebuie să i le spună. Şi invers, aşa încât lucrurile cred că s-au lămurit atunci definitiv între cei doi. Întâlnirea de la Moscova a fost mai mult sau mai puţin o formalitate. Dar cred că prin acea exprimare, Gorbaciov a anunţat, de fapt, sentinţa de condamnare a lui Ceauşescu.

Aţi spus că în vară a fost prima etapă. A doua etapă?

La Moscova!

Şi a treia etapă la Târgovişte...

A treia etapă a fost de fapt punerea în executare a sentinţei. La Târgovişte s-a judecat un proces? Nu! Acolo s-a pus în aplicare o sentinţă.

Dată de cine?

Formal, de Tribunalul acela instituit.

Informal?

Informal deja se ştia, fusese rostită chiar de Gorbaciov.

„I-am propus lui Milea să-l indisponibilizăm pe Ceauşescu“

 


Decembrie 1989, trupele înarmate ale Armatei şi MAI erau scoase pe străzi pentru a menţine ordinea FOTO Mediafax

„Weekend Adevărul“: Într-o carte care se numeşte „Revoluţia română din Decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii“, autori Constantin Sava şi Constantin Monac, se reproduce o declaraţie a dumneavoastră despre evenimentele zilei de 21 decembrie. Declaraţia a fost dată la 19 octombrie 2003 în faţa Comisiei pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Citez: „În acea seară, 21 decembrie, i-am propus lui Milea să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau încă o dată că de ceea ce se întâmplă azi în ţară, ca să se pună capăt, numai dânsul şi cu mine suntem în stare să rezolvăm problema. «Dumneavoastră aveţi forţa de afară, iar eu – în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare». Puteţi pune bază pe ce spun sau nu. Nu am cum să probez“. Corectă redarea?

Generalul-colonel Iulian N. Vlad: În genere, corectă.

Era, într-adevăr, vorba de arestare?

Nu. Milea se întorsese din stradă. Dar trebuie să vă spun, mai înainte, altceva, foarte important. După spargerea mitingului din ziua de 21, Ceauşescu a fost foarte afectat. Bineînţeles, era supărat pe toţi cei care într-o formă sau alta avuseseră atribuţii privind organizarea mitingului şi asigurarea măsurilor de ordine, de securitate... Eu n-am fost prezent atunci la Comitetul Central şi respectiv la miting. Pentru că numisem şef al comandamentului pentru măsurile de securitate un adjunct al meu, pe generalul Bucurescu. Eu rămăsesem la minister. Era indispensabilă prezenţa mea acolo, pentru că ţara era în clocot. Se spărsese mitingul. Aici nu era decât un fragment, un focar. Dar peste tot în ţară erau probleme foarte grave. La Cugir muriseră deja oameni... În mai multe locuri din ţară se produceau evenimente foarte grave. Am fost chemat imediat după ce s-a spart mitingul ca să mă prezint la Comitetul Central, pentru că Ceauşescu va constitui un comandament. Un comandament care să asigure măsurile necesare. Ministrul de Interne, Postelnicu, m-a sunat. I-am spus că nu pot să plec. S-a ţinut, bineînţeles, şedinţa şi a fost numit comandamentul. Ceauşescu s-a numit în fruntea comandamentului, pe Milea l-a numit locţiitor, pe Postelnicu şi pe Vlad i-a inclus în acest comandament, de asemenea şi pe Silviu Curticeanu, secretar al Comitetului Central, şi pe şeful Statului Major al Gărzilor Patriotice. După aceea, l-a chemat pe Milea şi i-a ordonat să preia comanda acţiunilor din Bucureşti. Înainte de a pleca pe teren, în Bucureşti, unde a participat din nefericire până la capăt, Milea m-a sunat de câteva ori. M-a rugat să ajung neapărat la Comitetul Central. I-am spus cu ce probleme mă confrunt la minister. Eu eram în raporturi apropiate cu Milea. Şi spune: „Vă rog, veniţi! Am nevoie să veniţi. Doresc să ne sfătuim“.

Milea, trimis pe teren să facă ordine

Aţi cedat?

Vă mărturisesc că am cedat şi-am plecat la Comitetul Central. M-am întâlnit cu el. Aproape că nici nu ştiu pentru ce m-a chemat, că de sfătuit nu ne-am sfătuit în niciun fel. Pentru că l-a chemat din nou Ceauşescu şi l-a întrebat, de fapt l-a tras la răspundere: „De ce mai pierzi timpul pe-aici? De ce nu te duci în teren?“. Deja se constituiseră baricade şi alte puncte de rezistenţă pe traseu. Şi Milea a plecat pe teren, însoţit de generalul Hortopan, pe-atunci comandantul Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, fost şef al Marelui Stat Major. Ei au condus unităţile armatei până târziu, după miezul nopţii, în acţiunea de „pacificare“ în Bucureşti. Care, se ştie, s-a soldat, din nefericire, cu morţi şi cu răniţi. Trecuse bine de miezul nopţii. Eu mă aflam la scara C, pe strada Wilson (n.r. – actuala stradă Dem I. Dobrescu). Erau în jurul meu mai mulţi generali şi ofiţeri, inclusiv de la armată când, prin faţa sediului, prin partea dinspre Piaţa Palatului, l-am văzut pe Milea venind, însoţit de un grup de generali şi ofiţeri. Când m-a văzut, a venit drept la mine, m-a îmbrăţişat şi a început să plângă. M-a impresionat profund gestul lui. Aflasem ce se întâmplase pe traseu, unde fuseseră... Nu ştiam totul, dar o sumă de lucruri deja le cunoşteam. L-am rugat să se liniştească şi să mergem înăuntru, spunându-i că nu se poate ca, în faţa atâtor generali şi ofiţeri, el să nu se poată stăpâni. Vă daţi seama, era totuşi capul armatei. L-am luat de braţ şi am intrat amândoi în sediul Comitetului Central. Ne-am aşezat pe nişte fotolii în faţa intrării la Cabinetul 1. Ştiţi al cui era acest cabinet. Pe undeva, la distanţă, stătea, mai mult adormit, Gogu Rădulescu.

Milea a început din nou să plângă şi să-mi spună că mă roagă să mă văd cu soţia şi fetele lui şi să le comunic că soţul şi tatăl lor n-a fost un criminal. El nu din proprie iniţiativă a făcut ceea ce a făcut. A primit ordin să reprime, a primit ordin să meargă după manifestanţi.

În sfârşit, la un moment când am crezut că s-a mai liniştit, i-am spus aşa: „Amândoi avem nişte responsabilităţi uriaşe. Amândoi dispunem de forţa armată. Eu am tot ceea ce se vede în sediu“. Aveam acolo aproape toate efectivele Direcţiei de Securitate şi Gardă, cu excepţia celor care erau în posturile de pază şi securitate la diverse obiective. Erau câteva sute de oameni cu tot armamentul de luptă asupra lor.

Toţi aceştia erau în Comitetul Central?

Pe culoare, la uşi, în puncte strategice. I-am spus: „Dumneavoastră aveţi ceea ce se vede cu ochiul liber afară. Aveţi tancuri, taburi şi piese de artilerie. Noi suntem, de fapt, cei care trebuie să hotărâm ce facem. Care va fi decizia noastră?“. Nu mi-a dat răspuns. Adevărul e că era prăbuşit şi l-am înţeles şi-l înţeleg şi-l voi înţelege întotdeauna. După care i-am spus încă o dată: „De noi va depinde într-o mare măsură ce se va întâmpla în continuare, care va fi cursul evenimentelor. Deja dumneavoastră aţi fost implicat, bineînţeles, fără voia dumneavoastră, în ceea ce s-a întâmplat în Capitală astăzi. Repetăm?“ „Nu, nu mai repetăm“, a fost răspunsul lui. „Bun, atunci hai să luăm o hotărâre. Să-l indisponibilizăm pe Ceauşescu“.

 

Ultimul şef al Securităţii comuniste, Iulian Vlad, a murit la vârsta de 86 de ani

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările