SPECIAL „ADEVĂRUL“. Omul anului e strada

În 2015, omul anului e toată lumea din poza asta şi mult mai mult decât atât. Ar trebui să îl urcăm pe fotoreporterul nostru în satelit ca să-i cuprindă într-o imagine pe toţi cei care prin strigătul, suflul, gândul sau share-ul lor „au deşteptat“ România.

La fiecare final de an, „Adevărul“ pune pe prima pagină un chip. E omul anului în România. Persoana care printr-un gest sau o conduită a influenţat societatea şi a determinat schimbări majore în existenţa a milioane de concetăţeni. 2015 a avut de toate: cătuşe, violatori, jihadişti închipuiţi şi bombe neexplodate, câţiva sportivi care ne-au entuziasmat, mulţi politicieni care ne-au dezgustat, secetă, accidente şi o mare tragedie. Ne-a lipsit omul providenţial. Golul a fost umplut de zeci de mii de persoane care au ieşit în stradă, în această toamnă, şi au strigat, pe o singură voce: „Corupţia ucide!“.

În rândurile care urmează am aşezat poveştile câtorva dintre aceşti indivizi, români simpli care au plâns, au tăcut sau au scandat cu gândul la o ţară normală, unde „colectiv“ să nu mai însemne trecutul comunist sau prezentul tragic, ci viitorul unei solidarităţi vindecătoare.

Toamna tristelor eventuri

La 31 octombrie, Florin Bădiţă (27 de ani) a creat primele eventuri pe Facebook după tragedia din Colectiv. Îndemna oamenii să iasă în stradă. Şi pentru a-i mişca din fotolii, Florin a pus laolaltă cele mai grele cuvinte din acest sfârşit de an: „Corupţia omoară oameni!“. Eventurile create de el la Cluj şi Bucureşti au adunat mii de persoane sub doliul aceleiaşi idei.

Pe Florin Bădiţă l-am întâlnit la începutul acestui an. Organiza o tâmpenie numită „Ziua fără pantaloni la metrou“: nişte hipsteri, băieţi şi fete, s-au lăsat în chiloţi, pe peronul staţiei de metrou Unirii 1, fără vreun scop anume, doar pentru distracţie. A doua zi l-am făcut praf în „Adevărul“, cu tot cu evenimentul lui.  Pe parcursul anului l-am urmărit cum recidivează: organiza tot felul de chestii pe care le găseam lipsite de sens: „îmbrăţişează un om în faţa Teatrului Naţional“, „rămâi nemişcat pentru un minut în Piaţa Romană“, „priveşte în ochi un străin, vreme de cinci minute, în Parcul Izvor“. Penibil! Dar, cu îngăduinţă, l-am tolerat între prietenii mei virtuali. Au trecut anotimpurile.

La câteva ore după Colectiv, eu am scris pe adevarul.ro un articol care se reducea la ideea că „prostia ucide“. În acelaşi timp, Florin Bădiţă posta pe Facebook un manifest care spunea: „corupţia ucide“. Timpul a dovedit că el a avut dreptate, iar eu m-am înşelat. Am vrut să-l reîntâlnesc.  

Ne vedem într-o duminică, la prânz, într-o cafenea hipioată din Bucureşti. Bădiţă ţine aici un training despre cum poţi verifica cine sunt patronii site-urilor manipulatoare din România. Suntem cinci oameni, cu tot cu el. Trainingul se dovedeşte a fi un eşec pentru că noi, restul, vorbim peste el, facem politică, ne dăm cu părerea cum e cu civismul la români. Trec multe ore aşa. Fără să conştientizăm, succesul trainingului organizat de Bădiţă este că a adunat într-un loc patru tineri care nu se cunosc între ei şi care-şi irosesc o după-amiază de duminică discutând înflăcărat despre ideea de România!

Sâmbătă, după incendiu

Pe 30 octombrie, seara, Florin Bădiţă bea o bere în oraş, fuma şi stătea cu ochii în telefon. Eternul Facebook. A văzut primele ştiri despre Colectiv şi n-a mai lăsat telefonul din mână. Apoi, acasă, pe laptop, toată noaptea a citit, a citit, a citit. „Spre dimineaţă mi-am dat seama că în spaţiul public sunt 100 de direcţii, dar se pierde esenţa. Esenţa e asta: corupţia i-a omorât pe oamenii ăia. Mulţi acuzau prostia celor care au dat cu artificii. Da, dar asta e la nivel micro. Ideea e că s-a dat nişte şpagă pe undeva ca să funcţioneze o chestie care n-avea avizele la zi. Asta am avut în cap atunci când am creat eventurile «Corupţia omoară oameni»“. 

Tot atunci, în acea sâmbătă de după incendiu, Florin a făcut pe Facebook un event pentru data de 30 ianuarie 2016: „3 luni de la tragedia din Colectiv“. „M-am gândit că oamenii au memoria unui peşte: timpul va trece, iar ei vor uita, vor reveni la ale lor. Şi am făcut chestia asta ca să fiu sigur că îşi vor aminti şi vor înţelege că pentru o schimbare trebuie să fie şi ei parte din proces. Să fie mereu în gardă. Schimbarea nu vine odată cu căderea guvernului. Schimbarea va veni când tu nu vei mai da mica ta şpagă. Nu ştiu ce va fi la 30 ianuarie: un protest, poate o comemorare. Aş vrea să vorbesc cu câţiva supravieţuitori din Colectiv, să văd cam cum ar vedea ei evenimentul ăsta. În orice caz, vreau să fie ceva fizic, nu postări pe Facebook. Să ieşim!“

Florin Bădiţă

Reîmprietenirea cu strada

Florin Bădiţă e un băiat simplu, a făcut un liceu prost din Bucureşti şi a renunţat la facultate în anul doi. Ca să trăiască, ţăcăne la calculator nişte baze de date pentru o firmă din Cluj. Ceea ce l-a scos din mulţimea de tineri români dezorientaţi a fost voluntariatul. Timp de trei ani a fost voluntar la zeci de ONG-uri. Astfel a devenit activ social şi a intrat în contact cu micile trucuri pe care le cunosc activiştii. Şi, cel mai important, a învăţat o filosofie: aceea că spiritul civic nu răsare peste noapte. El trebuie mai întâi cultivat. Iar pentru ca oamenii să se obişnuiască să iasă în stradă e nevoie ca ei să-şi părăsească zona de confort. Cam despre asta e vorba şi în acele evenimente „stupide“ pe care le-a organizat Florin Bădiţă pe parcursul acestui an: „Noi, de obicei, stăm în cercurile noastre de prieteni. Acolo e confortabil, e bine, e «safe». Dar e naşpa, pentru că în cercul ăsta de prieteni se reciclează aceleaşi idei. Astfel, cercurile de prieteni sunt total neproductive. Prin evenimentele astea distractive făcute în stradă aducem împreună oameni din 20-50 de cercuri diferite, oameni care pot să schimbe nişte idei între ei. Şi învaţă să fie împreună în spaţiul public. Asta e o treabă importantă în perspectiva protestelor“. 

E ca bulgărele de zăpadă: numărul oamenilor care ies în stradă creşte odată cu densitatea acestor eventuri, flash-mob-uri, întâlniri publice aparent nesemnificative. „La următoarele căcaturi care se vor întâmpla în România – asta e, cu siguranţă vor mai veni momente nasoale – va fi o reacţie mai virulentă decât ce am văzut până acum“, crede Florin.

Guvernul României is typing a message...

S-a schimbat ceva în România după Colectiv şi după protestele din marile oraşe? Mulţi cred că nu, întrebându-se cu o retorică plină de sarcasm „unde s-au evaporat tinerii frumoşi şi liberi?“. Schimbările se văd în gesturi mici, Florin aşa spune: „S-a schimbat ceva la Guvern şi felul în care mă raportez eu la el. Uite, în timpul ăsta scurt de când a fost instalat, am reuşit să vorbesc cu patru ministere pe Facebook. E un mare progres această eliminare a birocraţiei. Apoi, mi se pare că s-au trezit şi oamenii de lângă mine: antreprenorii, corporatiştii. Au murit la Colectiv colegi de-ai lor, iar asta i-a trezit un pic la realitate: nu, nu sunt protejaţi acolo, în birourile lor de sticlă, pentru că trăiesc în România şi li se pot întâmpla tot felul de chestii din cauza corupţiei“.

Agenda mea ascunsă e ca omul de mâine să fie mai bine informat, mai greu de manipulat, mai atent la ce se întâmplă în jurul lui. Le spun mereu prietenilor mei: «Bă, verificaţi din trei surse chestiile pe care le share-uiţi pe Facebook!». Nu suntem ziarişti, dar, de acum, regula asta trebuie să se aplice la toată lumea. Florin Bădiţă, activist civic

3 noiembrie 2015. Peste 25.000 de oameni, pe Bulevardul Libertăţii, în marş spre Primăria Sectorului 4. FOTO: Cristian Delcea

Casi, fata de pe cruce

Fata intră într-un Mega Image şi cere un carton mare.

-  La ce-ţi trebuie?, întreabă şefa de magazin.
-  Pentru proteste!.
-  Hai în spate că avem cartoane frumoase. 

Îşi alege un carton şi iese prin spatele magazinului. Întinde cartonul pe asfalt şi se gândeşte un pic: „Ce să scriu?“. Scrie: „Start a revolution“. Ajunge în Piaţa Universităţii şi ridică pancarta. E mică de înălţime şi se simte înghiţită de puhoiul de oameni. Vede o cruce, îşi dă seama că se află chiar în mijlocul Pieţei, unde sunt monumentele revoluţionarilor din Decembrie ’89. Se urcă pe o cruce de piatră şi înalţă cât poate de sus cartonul de la Mega. Rămâne în această poziţie timp de câteva ore.

Cu mesajul ei clar şi hotărât, Casi s-a ridicat deasupra mulţimii de protestatari. FOTO: Mediafax

Pe fată o cheamă Casi şi are 29 de ani. E din Timişoara şi când au început protestele venise de câteva săptămâni în Bucureşti. Îşi făcuse un iubit şi se mutase cu el, îşi găsise un job de seară (chelneriţă la un bar din Centrul Vechi) şi un job de dimineaţă (tatuatoare la un salon de tatuaj din cartierul 13 Septembrie). S-a certat repede cu iubitul bucureştean, un arhitect obsedat de muncă, şi s-a mutat în altă parte. Când a fost incendiul de la Colectiv era singură acasă şi a cuprins-o depresia. Ca să scape de ea a ieşit în stradă, e mai uşor între oameni. Fotografiile în care apare Casi, cu cartonul ei vopsit, au circulat pe internet şi prin ziare, simbolizând revolta plină de furie a noii generaţii, căţărată pe crucea unei revoluţii înfăptuite de vechea generaţie.

„Dude, nu de-asta te-am votat!“

Au trecut protestele, e sfârşit de toamnă şi ne întâlnim să-mi povestească: „Ne vedem la Universitate, la fântână“. Îmi spune că nu ştie prea multe locuri din Bucureşti în afară de Piaţa Universităţii. Nu s-a obişnuit cu oraşul, îi e dor de Timişoara. Pe sub geaca de motociclistă poartă un tricou pe care scrie „Trouble maker“. Ne aşezăm la o masă din pasajul Vilacrosse. Are poftă de cidru, dar cere o vodcă cu suc de mere. Până să aducă chelneriţa comada, Casi rezumă crezul ei politic. „Eu vreau o democraţie ca în Grecia antică, nene! Senatorul chiar să reprezinte oamenii care l-au votat şi nu partidul lui, din care face parte. Doi: eu nu sunt de acord să voteze toată lumea. De ce să voteze unul care îşi vinde votul pe 20 de lei? Ăsta nu e cetăţean!“.

Casi e nemulţumită că s-au terminat protestele. Ar fi vrut să continue până se produce o schimbare majoră, adică, pe scurt, să plece toţi. „Toţi-toţi, până la preşedinte?“, o întreb. „Şi el. Când am aflat de povestea cu casa pe care i-a luat-o statul înapoi m-am gândit: «Dude, nu de-asta te-am votat!»“.

Casi fără bandană. FOTO: Cristian Delcea

Părinţii: mother & motherfucker

De ce e Casi aşa? Pentru că aşa a crescut. Acum 26 de ani, la Revoluţia din Timişoara, tatăl ei a pus-o pe umeri (Casi avea 3 ani) şi au ieşit împreună în Piaţa Operei. Casi îşi mai aminteşte de la Revoluţie doar atât: „nişte aburi aşa…“. Părinţii ei sunt motociclişti. Casi a crescut pe două roţi. La 16 ani a făcut accident cu scuterul pentru că fuma în timp ce conducea şi a intrat într-o maşină parcată. Acum are un motor puternic şi fuge cu el, în week-end-uri, între Timişoara şi Bucureşti. Primele tatuaje le-a desenat pe braţele tatălui ei. Are şi ea câteva tatuaje. Trage de gâtul tricoului ca să le dezvăluie: sub clavicula dreaptă – o stea. Sub clavicula stângă – un soare. Sunt părinţii ei: Stela şi Sorin. Iar pe ea o cheamă Casiopeia, care e o constelaţie.

Mesaj postat de tatăl lui Casi pe wall-ul ei în data de 5 noiembrie 2015

În acea seară, Casi a venit la proteste cu o pancartă pe care scria „Copil de golan“.

Casi aduce haosul

În zilele care urmează continuăm să vorbim pe Facebook. E foarte dezamăgită de ce s-a întâmplat la 1 decembrie. Spera să se adune în Piaţa Universităţii 50.000 de oameni şi abia s-au adunat câteva sute. Erau atât de puţini încât jandarmii nici nu i-au lăsat pe carosabil. A fost nevoie ca ea şi câţiva băieţi să fenteze barajul jandarmilor şi să oprească circulaţia. Au dat-o şi la Pro TV pentru chestia asta. Era tot aşa, cu bandana roşie pe faţă şi făcea haos pe-acolo. „Ştii care e viitorul tatuaj pe care mi-l voi face? – îmi scrie – Un cerc din care ies opt săgeţi. Ăsta e simbolul haosului. Aşa mi se spune mereu: că pe unde merg fac haos“. Casi e şi un pic anarhistă. Crede că putem rezista fără Guvern. „Nu ne trebuie şefi, nu avem nevoie de oameni cărora nu le pasă de noi“. O întreb: „Şi când o să ningă mult şi va fi zăpada cât casa, cine ne va scoate din nămeţi? Nu Guvernul?!“. Ea zice că nu: „Oamenii se ajută, dude, va fi solidaritate!“. Apoi mai lasă de la ea: „Unii oameni…“, şi în final coboară şi mai mult tonul: „cred…“.

UPDATE: După Colectiv, barul în care Casi lucra ca barmaniţă s-a închis pentru tot felul de nereguli. Nu şi-a mai găsit de lucru în Bucureşti: „în perioada asta e plin de barmani pe piaţă, ştii ce zic?“. Nu şi-a făcut prieteni noi, tatuează pe gratis la salon, ca să înveţe. Din când în când îmi scrie noaptea, pe Facebook, mesaje revoluţionare: „Ce faci? Dormi? Tu ştii că Washington e primul preşedinte care a renunţat de bună voie la putere?“. Dimineaţa se scuză: „Dude, ştii cum e… Vorbeam politică cu tata şi m-am înfierbântat :)“.

Casi şi-a făcut între timp tatuajul cu simbolul haosului. Sub el şi-a scris şi un mic crez: „Give me time and I’ll give you a revolution“. Dar Casi nu mai are timp de pierdut, simte că trebuie să facă ceva. Nu-i place deloc oraşul ăsta şi vrea să se ducă de-aici. Ultima dată când am vorbit a zis că pleacă în Suedia să tatueze acolo.

Cu bine, Casi. Mulţumim pentru Revoluţie.

Mica schimbare a lui Seba

În stradă au fost visători care credeau că în câteva zile vor schimba lumea. Au fost, însă, şi oameni realişti care şi-au dat seama că revoluţia nu poate continua la nesfârşit în Piaţa Universităţii şi că ea trebuie prelungită în cealaltă realitate în care trăim: pe internet.

Imediat după căderea Guvernului Ponta, mai multe grupuri de tineri din companiile de publicitate, de IT sau din ONG-uri s-au adunat în jurul calculatoarelor, au pierdut nopţi, au băut cafele şi au construit site-uri şi platforme online pentru a continua revoluţia în mediul virtual. Au listat revendicări şi posibili lideri pentru ministere, au pactizat şi s-au certat cu folos, până când fiecare şi-a găsit direcţia. Aşa au apărut mai multe iniţiative online care aduc cu ele spiritul Pieţei Universităţii – varianta 2015.

Sebastian Olar (31 de ani) a fost acolo. Dacă aţi mărşăluit pe arterele Bucureştiului în acele zile de noiembrie, sigur l-aţi văzut: un băiat înalt care purta o pancartă inscripţionată cu mesajul „Hate something, change something“. Este un îndemn nu la ură, ci la o critică constructivă: dacă urăşti ceva, schimbă ceva!

Sebastian (cu portavoce grena), în Piaţa Universităţii. FOTO: Vlad Andriescu

Seba – aşa îi spune lumea prin oraş - lucrează în publicitate. În limbajul său de zi cu zi, „Hate something, change something“ a fost un fel de teaser pentru site-ul pe care l-a creat în aceste ultime săptămâni ale lui 2015: www.micaschimbare.ro. „Până la schimbările mari – politice, legislative sau instituţionale - schimbarea începe cu noi. Aici e locul în care propunem şi votăm revendicările noastre către noi“, explică Seba. Dacă totul merge bine, veţi vedea aceste revendicări pe abţibilduri lipite pe barele din autobuz, la metrou sau în spoturi video.

 „Noi!“

Există pe site-ul ăsta tot felul de revendicări, toate mici, toate importante: „Lăsăm toaletele publice aşa cum ne-ar plăcea să le găsim“. „Nu traversăm prin locuri nepermise chiar dacă nu trec maşini şi ne grăbim“. „Dacă nu avem nimic de spus, tăcem şi îi lăsăm pe alţii să vorbească“. Notaţi, vă rog, insistenţa pentru persoana întâi plural: noi facem toate astea. Noi, noi, noi! Sebastian explică: „Ideea mi-a venit după ce am citit un articol scris de Vintilă Mihăilescu. El a remarcat că în România nu există noţiunea de «noi». Tu te caracterizezi într-un fel pe tine şi tot timpul altfel pe români. Tu nu eşti român, eşti în afară. Plecând de aici, m-am gândit să pun regula asta: toată lumea să formuleze mesajele cu acest «noi» în minte“.

„Tribul a fost atacat“

Seba mă aşteaptă calm la o masă dintr-un restaurant de yuppies. Am întârziat. Cât timp îmi lepăd genţile şi geaca, el fumează calm, apoi vorbeşte calm. Nu are nimic din agitaţia cinetică a strigătorilor în portavoce. Nu e genul de individ care să ridice vocea, iar până anul ăsta n-a mai ieşit în stradă. Şi-a văzut de viaţa lui, a făcut campanii care au mai ajutat şi România, însă doar prin ricoşeu (campania pentru ciocolata Rom: «Bucharest, not Budapest» a avut o tentă patriotică, dar asta mai mult datorită produsului): „Eu şi oamenii pe care îi cunosc, colegi de-ai mei, ne-am văzut de treabă până acum. Totul era într-un fel de gri: da, spitalele nu mergeau bine, învăţământul mergea prost, dar nu părea atât de grav încât să ieşim din case şi să punem mâna pe bâtă. După Colectiv, însă, a fost atins un nerv în oamenii paşnici ca mine. «Tribul» a fost atacat. Au fost atacate locurile în care mergeam noi, oamenii la fel ca noi“.

Seba fusese în Colectiv cu două săptămâni înainte de incendiu, la festivalul de muzică electronică PLUM (People Like U&Me). Viziunea lui despre Colectiv ne dă o idee cu privire la identitatea acestui loc şi cum era el perceput de cei care-l frecventau: „Era, după gustul meu, un loc destul de un-cool, izolat în fabrica aia… Am intrat acolo de multe ori, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap că ar putea lua foc. Mi se părea că, din contră, e o chestie de beton care nu are cum să ardă. Creierul meu se simţea în deplină siguranţă din punctul ăsta de vedere. Când am auzit «a luat foc Colectiv»… What!?!“.

În duminica de după incendiu, Seba a mers şi el la marşul de comemorare a victimelor. „Simţeam nevoia să arăt că sunt acolo într-un fel sau altul“. Când mişcarea de stradă a virat către ostilitate împotriva politicienilor, Sebastian a făcut un pas înapoi. „Mă gândeam ce legătură are moartea celor din Colectiv cu Ponta? Am zis, man, nu ies în stradă să strig asta! Apoi am început să ascult şi părerile celor din jurul meu şi mi-am dat seama că au dreptate. În ultimă instanţă, sistemul era defect. A fost un caz pe care toată lumea a pus lupa şi care a scos la suprafaţă toate lucrurile greşite, toate mizeriile care se întâmplă mereu. Numai că acum, toată lumea se uita la ele. 20 de milioane de oameni au început să fie interesaţi despre cum se dau autorizaţii ISU, cum funcţionează spitalele, cum se acţionează în situaţii de urgenţă“.

Prima seară de proteste: Piaţa Victoriei a fost plină de oameni. FOTO: Mediafax

„Suntem cu toţii activişti part-time“

Sebastian nu-şi face iluzii, mica schimbare se face cu paşi mici. Nu e ca în relaţiile cu clienţii din publicitate. Nu va putea cuantifica cu cât la sută a crescut nivelul de bun-simţ datorită site-ului său. „E o campanie de educare. Difuzezi şi speri să bage cineva la cap“.

Chiar şi aşa, fără un orizont clar, e foarte implicat în proiectul lui. Mica schimbare a lui Seba a însemnat, în primul rând, propria schimbare. Spune că se simte prin oraş, în localurile frecventate de „tribul“ său că o nouă generaţie de activişti s-a născut după Colectiv. „Mi se pare că am devenit cu toţii activişti part-time. Măcar că postăm câte ceva pe Facebook şi tot e un fel de activism.“ Nu e o întâmplare că tineri precum Cristian Ghinea (analist politic), Vlad Voiculescu (economist) sau Andrei Rus (critic de film, profesor la UNATC) – oameni bine pregătiţi, dar şi cu o mare popularitate în spaţiul virtual – au ajuns consilieri în ministerele noului Guvern.

Efectul Colectiv

La începutul toamnei, Seba era hotărât să părăsească România, a fost la interviuri prin străinătate şi asta era tot ce-şi dorea: să plece. „Pe cât de mult voiam să plec din România în urmă cu câteva luni, pe atât de mult îmi doresc acum să rămân. Mi-am dat seama că pot să fac multe lucruri aici, să aplic în activism ce am învăţat în publicitate“. După tragedia din Colectiv a existat şi acest revers al medaliei. Fiindcă atât de mulţi tineri au plecat dintre noi într-un mod atât de revoltător, foarte mulţi alţi tineri şi-au dat seama cât de important e ca ei să rămână.

Nu fac parte din categoria ONG-iştilor militanţi. Dar acum a ajuns cuţitul la os, a fost atins un nerv în oamenii paşnici, care în mod normal îşi văd de viaţa lor. Sebastian Olar, activist part-time

Strada e deşteaptă

Tudor Benga (34 de ani) a fost unul dintre cei 20 de reprezentanţi ai societăţii civile la consultările de la Cotroceni. Importanţa dialogului dintre preşedintele Klaus Iohannis şi trimişii străzii e discutabilă: strada a fost determinantă în căderea guvernului Ponta, dar nu la fel de importantă în formarea guvernului Cioloş. Totuşi, faptul că un om ca Tudor a ajuns să-i vorbească preşedintelui e o poveste de succes. Există speranţă.

Momentul 1. Tudor Benga e un cunoscut „scandalagiu“ în baruri, pe Facebook şi în stradă. De câţiva ani merge la toate protestele şi strigă cât poate de tare când i se pare că statutul lui de cetăţean e luat la mişto. A revenit în România după ce a absolvit Şcoala Internaţională de Politici Publice de la Universitatea Columbia din Statele Unite ale Americi (şcoală din categoria tare de tot). Şi-a deschis o librărie online şi vrea să trăiască aici, cu navete săptămânale Braşov/Bucureşti. Omul are feeling-ul că în România e locul lui: urmăreşte toate noutăţile, stă cu ochii pe politicieni şi le vânează minciunile pe site-ul factual.ro, în care e membru fondator.  

Momentul 2. Tudor Benga se uită la un meci de la Campionatul Mondial de Rugby, împreună cu prietenii lui. Pe telefon încep să vină vibraţii scurte cu ştiri despre un incendiu la un club din Bucureşti. Rugby-ul e abandonat. Tudor simte o apăsare tot mai mare pe măsură ce numărul victimelor creşte. Apoi începe să scrie cu furie pe Facebook. „Doliu de trei zile? Ok, fie. Dar, după astea trei zile, obligatoriu trebuie să înceapă să cadă capete. Şi nu de funcţionăraşi. De decidenţi politici şi şefi de instituţii!“. Furia cuprinde toată ţara. Victor Ponta face prima eschivă şi îl demite pe şeful ANPC. Tudor Benga se înfurie şi mai tare: „Să-nţelegem că Protecţia Consumatorului este vinovată de carnagiul din Colectiv domnu’ prim ministru??? Futu-vă-n gură cu tupeul vostru!!! Au murit oameni, băi javrelor, n-a fost o toxiinfecţie alimentară!!!“.

Momentul 3. Cade guvernul Ponta. Societatea civilă se animă: se propun miniştri curaţi. Preşedinţia anunţă că se va consulta cu cei din stradă înainte de numirea noului guvern. Cetăţenii sunt îndemnaţi să trimită propunerile lor pentru reprezentanţi la adresa consultari@presidency.ro. Tudor Benga aude anunţul la radio, în maşină, la ieşirea din Braşov. Se opreşte la o benzinărie din Predeal şi pune o postare pe Facebook: „Trimiteţi-mă la Cotroceni!“. Conduce 70 de kilometri apoi, între Câmpina şi Ploieşti, trage pe dreapta şi intră pe Facebook. Anunţul lui era viral: notificări, taguri, mesaje. Oamenii îl luaseră în serios şi-l trimiteau la Cotroceni.  

Momentul 4. În dimineaţa consultărilor, Tudor îşi face în minte un discurs pentru întâlnirea cu preşedintele. Dar trec orele şi nu primeşte niciun semn că ar fi printre cei selectaţi. Cu o oră înainte de începerea discuţiilor cu reprezentanţii străzii, Tudor primeşte un telefon, o voce îi spune să fie la ora 13.00 la poarta Cotrocenilor. Fuge într-acolo şi ajunge. Vorbeşte cu preşedintele iar preşedintele îl ascultă. La final, Tudor Benga le spune jurnaliştilor care a fost mesajul său pentru şeful statului: „Fiind unul dintre puţinii reprezentanţi ai străzii, i-am transmis domnului preşedinte un lucru simplu: strada este mult mai deşteaptă decât i se dă credit de către clasa politică“.

Tudor Benga, înainte şi după consultările de la Cotroceni. FOTO: captură Pro TV

Vigilenţă

Ne întâlnim la foodcourt, în mallul din Floreasca. Gălăgie, colinde, febra sărbătorilor. Tudor poartă un hanorac pe care scrie Columbia. E genul de antreprenor mereu pe fugă: mănâncă pe unde apucă, lasă maşina, ia metroul, aleargă. Însă atunci când vorbeşte, toate ideile se aşază liniştite într-o ordine de necombătut. Are perspectiva a ceea ce americanii numesc „The big picture“.  Vorbim despre consultările la care a participat. Nu cumva au fost în zadar? Aprobă din cap cu mina omului care urmează să nuanţeze:  „OK, cei de la Cotroceni au făcut-o pentru imagine şi ca să dezamorseze tensiunea, dar mă gândesc la un lucru: dacă nu ne duceam noi, oricum s-ar fi dus alţii. Şi mi se pare că oamenii care au ajuns la acea masă au fost bine aleşi, adică au fost oameni care chiar au făcut nişte chestii în societate în ăştia 26 de ani. Şi nici nu poţi să bagi 30.000 de oameni în Palatul Cotroceni, nu poţi să faci consultare publică pe stadion. Trebuie să distilezi, şi cred că s-a distilat bine. Adică mesajele Pieţei au ajuns acolo, la consultări“.

Tudor e realist: protestele au adus o schimbare unică în România postcomunistă: un partid a pierdut volanul după o masivă ieşire în stradă (atenţionează să nu punem semnul de egalitate între căderea guvernului Ponta şi căderea guvernului Boc în 2012), avem un alt guvern, dar asta nu e o victorie în sine. Are deja prima bilă neagră pentru noul executiv: „au chemat specialiştii la consultările despre buget după ce bugetul fusese aprobat. Bă, băieţi…“. Victoria va fi atunci când oamenii vor fi cu ochii pe chiţibuşeria politică tot timpul, nu numai după mari tragedii. Vigilenţă, de asta avem nevoie, crede Tudor.

Tăcerea puştimii

Tudor Benga e un protestatar autentic, însă în această toamnă nu protestele l-au impresionat, ci marşul tăcerii. „Marşul tăcerii, de duminică, de la Piaţa Universităţii spre Pasajul Mărăşeşti, unde era clubul Colectiv. Una e să vezi 12.000 de oameni zăngănind din sticle umplute cu nisip şi alta e să vezi 12.000 de oameni tăcând. Am văzut acolo foarte multă puştime de 15-16 ani. Îmi e ruşine să recunosc, dar când aveam eu 15-16 ani era o băşcălie în gaşca mea de prieteni… Mi-a plăcut de kids-ii ăştia. Cred că ei simt altfel lucrurile. Sunt mental altfel decât erau cei din generaţia precedentă“.

Există speranţă.

Să vă fie frică de Ana!

Ana a fost cu tatăl ei la protestele din Piaţa Universităţii şi a purtat o pancartă pe care scria: „Să vă fie frică, chiar dacă sunt mică!“. Dup’aia a fost la Colectiv şi a văzut lumânările. Pentru că e ruşinoasă (ca majoritatea fetiţelor de 8 ani) răspunde la aproape toate întrebările cu „nu ştiu, nu-mi mai aduc aminte“. De fapt, îşi aduce aminte totul cu mare acurateţe, uneori îl corectează pe tatăl ei: „nuu, asta s-a întâmplat în ziua a doua“.  Atunci exclamăm – eu şi tatăl  –: „Aha, deci îţi aduci aminte!“. Ea chicoteşte.

Asta e partea bună cu protestele: că nişte copii îşi vor aduce aminte de ele. Vor şti că se poate. Vreme de 20 de ani, în România s-au întâmplat lucruri odioase şi n-a protestat nimeni. Tinerii au dormit în dormitoarele lor strâmte de cămin sau de la mama’acasă, crescuţi cu teama de a spune ce vor. Atunci când ar fi trebuit să se revolte, au făcut-o în cel mai greşit mod cu putinţă: la finalul anilor ’90, tinerii l-au purtat pe Corneliu Vadim Tudor spre finala prezidenţială. Apoi, la începutul anilor 2000, tot tinerii s-au revoltat năvălind în autocarele de Spania sau Italia. Au fost nişte gesturi de lehamite ale unei generaţii întregi faţă de o ţară eşuată în corupţie.

Astăzi pare că s-a reînnodat firul protestelor. Ca Ana au fost mulţi copii în piaţă sau la lumânările de la Colectiv. Unii îşi vor aminti căldura pe care o emanau miile de candele în acele zile de noiembrie. Sau vor purta în gând momentele în care au mers liberi pe mijlocul şoselei strigând „Să vă fie frică chiar dacă sunt mică“ şi nimeni nu i-a tras de urechi pentru asta. Câteva ore în Piaţa Universităţii vor însemna infinit mai mult decât semestrele întregi de Educaţie civică pe care generaţia „cu cheia de gât“ le-a făcut dormind cu capul pe bancă.

În timp ce vorbesc cu tatăl ei, într-un birou din Pipera, Ana e lângă noi şi se joacă Minecraft pe tabletă, un joc la modă printre ăştia de 8-9 ani: eşti pe o pajişte virtuală şi trebuie să construieşti lumea aşa cum vrei tu. Ridici pământul de colo, faci un heleşteu, clădeşti un bloc turn sau o căsuţă cu flori în faţa ferestrei. Controlezi totul în jur şi îţi faci universul după mintea ta. Copiii de astăzi cresc cu acest sentiment de control. Nu e un simplu joc pe tabletă, e şi un avertisment pentru cei ce ne vor conduce peste câţiva ani: „îmi fac căsuţa cum vreau eu. Dacă greşesc ceva la ea apăs pe delete şi pun altceva în loc“. Să vă fie frică! În curând nu va mai fi mică.