De altfel, nici nu e de mirare. Oricum spirit individualist (să invocăm determinismul istoric, deşi discuţia e ceva mai complexă), românul a fost educat în ultimii 20 de ani să aprecieze indivizii, nu comunităţile. Acestea din urmă, se spune, sunt apanajul totalitarismului. În plus, războiul s-a profesionalizat. Ideea de „oaste a norodului” a apus de mult. Pierdut între internet, facebook, fast food şi 50 shades of grey, tânărul din ziua de azi se uită la tine ca la un nebun dacă îl chemi la oaste. Nu poate; dar, mai ales, nu vrea.

„Să plece parlamentarii care zac în jacuzzi în fiecare seară”, a răbufnit cineva. Ei bine, aici e problema. În ceea ce ne priveşte, geopolitica e păcătoasă. Ne-a cam „aranjat”, în sensul în care e posibil să nu fii nevoit să pleci nicăieri la război. Să-l duci chiar aici, la graniţă sau, mai rău, în ţară. Într-o atare situaţie, pentru cine lupţi?

În realitate, societatea pe care ne chinuim să o construim după 1990 e foarte fragilă. Din păcate, încă nu învăţăm nimic din istorie. În perioada interbelică aveam convingerea că Unirea a fost eternă. Dreptatea e de partea noastră, se credea. Astăzi, avem impresia că NATO, Uniunea Europeană, alianţele, toate vin de la sine. Sunt eterne, ne păzesc de rău. Dar dacă, doamne fereşte, situaţia se va răsturna ca în 1940, ţara se va prăbuşi ca un castel din cărţi de joc. Exact ca atunci.

Pentru că o naţiune e puternică în primul rând în inimă. Dacă acolo nu există, e doar fum. Să sperăm că nu vom fi puşi la încercare. Unul dintre bunicii mei, ofiţer şi veteran de război (absolvent al şcolii de artilerie din Timişoara, promoţia 1937) îmi povestea să mama lui, când a plecat pe front în 1941, i-a spus doar atât: e datoria ta. De român şi de soldat.

Da, ştiu, erau alte vremuri.