Somnul cel dulce sau cum se jupoaie şi se jefuieşte ţara la lumina zilei

Două accidente – ca să nu le mai spunem incidente – pe calea ferată cu vagoane cu călători din ultimele zile şi dintre multe alte zecile de accidente, urmate şi de un telefon, care, culmea nesimţirii, l-a sculat din somn, pesemne când îi era somnul mai dulce, pe un director general al Căilor Ferate Române, mi-au atras atenţia şi m-au lăsat stupefiat.

Mai ales când acestora le-a urmat un reportaj anchetă la o televiziune (PRO TV – mi se pare), un reportaj anchetă de o violenţă a informaţiei cutremurătoare.

Reporterii au pus la un aparat Roentgen ultraperformant situaţia la zi a transportului de călători şi marfă pe căile ferate româneşti pe întreaga lor reţea, care se ştie, în orice ţară din lume, constituie inima care asigură vitalitatea unei ţări, fie ea vestită pentru comunicaţia  prin aviaţie.

Nu mi-am putut imagina cu toată experienţa mea jurnalistică şi scriitoricească un asemenea dezinteres şi un asemenea dezastru şi un asemenea jaf, desfăşurat la cea mai vie lumină a zilei, cu vagoane care printr-o minune nu se dezintegrează în mers, cu vagoane cu zecile de călători şi de marfă de toate categoriile trase pe linii ferate moarte şi uitate de săptămâni şi luni şi ani de zile în aşteptarea repunerii în circulaţie, cu locomotive clasice, cu şine de cale ferată care se clatină în cuiele lor de fixare pe traversele pe care au fost întinse, cu şinele de cale ferată care se deplasează de pe traverse şi produc deraieri şi răsturnări de vagoane în serie, cu poduri de cale ferată părăsite ca nefuncţionale şi direct periculoase, ameninţând să se prăvălească cu tren cu tot în albiile râurilor pe care le traversează şi trenurile trebuie să-şi schimbe traseul zeci de kilometri ca să ajungă la o destinaţie, cu poduri noi de cale ferată care sunt părăsite noi-nouţe fiind pesemne greşit construite, cu gări întregi şi ele noi-nouţe, la rândul lor părăsite fără să fi circulat sau să fi pornit de pe ele vreun tren vreodată, gări – cum citiţi bine – ca la Grădiştea, lângă Bucureşti, cu vagoane la care s-a început repararea sau revopsirea sau retapiţarea, părăsite şi ele, cu, în sfârşit, chiar şine de cale ferată mai subţiri decât cer roţile vagoanelor şi vagoanele sar de pe ele, cu iar, în sfârşit, călători uitaţi pe câmpuri fără lumină noaptea în vagoane şi fără căldură, fără geamuri şi, la deraieri, loviţi, răniţi, ambuscaţi, cu o femeie aruncată din vagon şi scăpată, mi se pare, ca printr-o altă minune...

Şi, bineînţeles, în capul reportajului, mi se pare, cu bosumflarea directorului de cale ferată sculat din somn, deranjat care va să zică, mai ales când îi era somnul mai dulce, de un telefon care îi anunţa o nenorocire petrecută atunci – scandalos, nu-i aşa?! – când tocmai se odihnea el săracul, potopit fireşte de atâtea griji.

Reportajul, difuzat duminică după-amiază, părea smuls din apocalipsa biblică.

Şi, bineînţeles, printre atâtea nenorociri apocaliptice, curgerea prin toate crăpăturile a banilor ţării.

Sper să nu supăr pe cineva, fac această sugestie cu tot respectul, sperând ca, într-o şedinţă a administraţiei ţării, reportajului pomenit să-i fie consacrată o jumătate de oră, cât ţine, să-l vadă toţi miniştrii odată şi să se ia act de el şi să nu rămână numai în programul de după-amiază al unui post de televiziune ca un program de divertisment, fiindcă tot s-a dat acest reportaj duminica după-amiază, când orice telespectator aşteaptă o poveste frumoasă, cum se şi cuvine, de altfel.