A fost nevoie doar de 55 de minute, cât a durat finala feminină de la Wimbledon, finală în care Simona Halep a întâlnit-o pe Serena Williams, pentru ca românii să se bucure la unison. Vrăjiţi de demonstraţia de totală perfecţiune care nu admitea nici o îndoială, nu sugera nici cea mai mică teamă de eşec, care arunca în derizoriu toate legile biologiei şi ale gravitaţiei, legi care pentru Simona Halep au lăsat impresia că nu există. Sau poate că impresionate de talentul ei enorm, de munca şi modestia ei imense, de concentrarea psihică excepţională s-au gândit să îi dea româncei o derogare de o oră.

Am parcurs cam tot ceea ce au simţit nevoia să scrie pe facebook o parte din cei 5000 de prieteni virtuali. Mulţi dintre cei ce au copii au mărturisit că aceştia şi-ar fi exprimat instantaneu dorinţa de a fi de acum încolo precum Simona Halep. Şi uite aşa am devenit pe neaşteptate nostalgic. În anii 70, atunci când Televiziunea Română transmitea marile meciuri în care evoluau Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, indiferent dacă acestea aveau loc la Arenele Romane (calificările şi meciurile în vederea adjudecării Cupei Davis), la Wimbledon sau la Roland Garros, meciuri comentate de Cristian Ţopescu, mai toţi cei de vârsta mea visau să fie asemenea lor. Puţin conta că nu prea avea nici cum şi nici de unde să-şi procure rachete, dacă se găseau cele adevărate erau extrem de scumpe, inventivitatea românească s-a manifestat îndată şi le-a găsit şi acestora înlocuitori. Năstase şi Ţiriac le restituiseră copiilor, dar nu numai lor, dreptul să viseze, iar visele nu prea ţin cont de amănunte. Ceva mai încolo acelaşi lucru l-a făcut Nadia Comăneci cu acel 10 care a sfidat la Montreal  ordinatoarele, făcând din nou ca imposibilul să devină posibil.

Meciul de ieri al Simonei nu a fost transmis de Televiziunea publică. TVR nu are bani pentru astfel de răsfăţuri. Bani nu sunt decât  pentru a fi plătite onorarii fabuloase comentatorilor ce le aduc elogii deşănţate celor care au transformat-o în agenţie guvernamentală şi găunoasă maşinărie de propagandă.  Ori pentru întreprinderi păguboase gen Eurovision.

Şi fiindcă tot a venit vorba de propagandă nu pot să nu trag nădejde că nici un oficial guvernamental, nici un politician, nici un partid şi nici guvernul României nu vor încerca să confişte în folos propriu succesul Simonei Halep. Că nu va fi urmă de picior de politruc la aeroport atunci când Simona va reveni în ţară.  Şi că nimeni, nici un înalt oficial, nici măcar individul cocoţat în funcţia de ministru al Tineretului şi Sportului, şi cu atât mai puţin doamna Firea şi doamnă Dăncilă nu îi vor ura Simonei “bine ai venit în ţara noastră!”, cu intenţia de a se lustrui copios pe sine. Fie şi numai fiindcă ţara nu a făcut prin oficialităţile ei nimic pentru Simona Halep. Fapt ce nu a împiedicat-o pe sportivă să le dăruiască românilor ceea ce poate aceştia nici măcar nu îndrăzniseră a cuteza a spera vreodată.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro