Show-ul mediatic în cazul Vişinescu: cât de sadici pot fi românii

Am fost binecuvântat să trăiesc 14 ani în casă alături de un om care a supravieţuit 14 ani închisorilor comuniste. Sânge din sângele lui. L-am iubit foarte mult pentru că am învăţat foarte multe de la el, din pilda vieţii lui, din suferinţele sale, din conduita zilnică şi din lecturile unice pe care nu înceta să mi le împărtăşească şi să mă îndrume înţelept.

E omul care mi-a deschis interesul pentru cultură şi spiritualitate, el m-a dus de exemplu de mână pe la patru ani la biserică şi de atunci în fiecare duminică. Mi-a explicat adevărurile frumoase şi tot el m-a rugat în ultime zile ale vieţii lui să îl îngrijesc, să îi tund barba, când nu mai era în putere. Nu dorea să moară nebărbierit! A luptat contra comunismului şi întreaga familie a avut de suferit. Fiica lui a fost exmatriculată din şcoală la nouă ani, pământurile (puţine) i-au fost confiscate şi purta mereu un mic bagaj pregătit pentru deportarea în Bărăgan. Mai mult, oamenii din sat deodată au început să-i stigmatizeze şi toţi îi tratau cu discriminare şi îi persecutau. Fetiţa a rămas alături de o soră mult mai mică, cu o mătuşă cu deficienţe de auz, cu un bătrân bunic şi lângă o mamă singură, care nu s-a mai căsătorit vreodată.  Au aflat că a primit o condamnare de 20 de ani. Dar 14 ani nu a ştiut nimic de tatăl ei, că e viu, că e mort sau unde îşi duce zilele. Satul acela era plin de luptători contra comunismului. Unii au început să facă slujbe de parastas. Aşa şi-a dus copilăria, în suferinţe. Când a fost eliberat, fetiţa de nouă ani era acum soţie şi mamă a trei copii. Copilul acela mic care nu ştia cine e „străinul” ce se întorsese acasă (din puşcărie) după ani şi ani era tatăl meu.

Fără să-mi planific, în iarna anului 2015, sunt invitat alături de un grup de tineri, să îi însoţesc în Maramureş. M-am trezit într-o dimineaţă privind cu emoţie şi răbdare fiecare celulă din închisoarea de la Sighet. Frigul de afară adâncea şi mai mult frigul şi spaima ce o simţeai acolo când intrai în fiecare încăpere a groazei. Deodată, pe unul dintre pereţii din stânga am recunoscut un chip. Era chipul lui şi numele lui. Am îngenuncheat ca în faţa unei icoane ortodoxe. Trecuseră 16 ani de când nu îl mai văzusem. Nu ştiu cum, dar dintre sute de nume, cineva a ales numele şi fotografia acestui luptător anticomunism şi nimeni din familia mea nu ştia că el este acolo.

În alţi ani, mă aflam deja la Oxford, când am trimis solicitări CNSAS-ului şi cu alte emoţii într-o vacanţă de iarnă am insistat să îi văd dosarul de urmărit şi condamnat. Nu mi-a fost uşor când am răsfoit paginile şi am descoperit că nimic din ce era zvon şi bârfă nu se adeverise. Aşa că, doar din aceste motive pur familiale, îmi sunt mult mai apropiate ororile comunismului, închisorile şi suferinţe românilor.

Spectacolul Vişinescu

La Râmnicu Sărat, alături de el, tot din familia mea, alţi doi oameni dragi, doi unchi, au suferit ani mulţi de temniţă. Acolo unde Vişinescu era comandant. Azi niciunul nu mai este în viaţă. Unul, cu studii superioare, dar fără un destin limpede după eliberare, a avut puterea şi a izbutit să-şi scrie şi să-şi publice memoriile. Atât. Dar ştiu, de la ei, că toţi cei trei şi-au iertat torţionarii cu mult timp în urmă. Nu şi parte din „societatea românescă”, societate care a vrut răzbunare, a vrut sânge. Sânge aşa cum au cerut şi în faţa unor alţi doi bătrâni în decembrie 1989. Dacă credeţi că cei doi reprezentau comunismul şi starea românilor se datora exclusiv lor, vă înselaţi groaznic. Dacă credeţi că ei au fost criminali, cum se explică morţii de după moartea lor ? Astăzi mi-am adus în aminte de bunica şi toate celelalte victime şi nu am simţit nicio urmă de alinare sau încântare când l-am văzut pe comandantul Vişinescu încătuşat. Să renunţ la subiectivism şi să analizăm puţin.

M-am întrebat: Cât de periculos putea fi un bătrân de 90 de ani, înconjurat de poliţişti şi zeci de oameni de presă, de au fost necesare cătuşele? Am văzut un spectacol mediatic în jurul unei victime. Şi o să vă explic mai jos de ce Vişinescu a fost o victimă a unui sistem, o mică rotiţă. Au sărit mai toţi cu declaraţii victorioase, cu iz de răzbunare, cu sentimentul dreptăţii şi al moralei. Unii anticomunişti peste noapte, alţii doar rumegători de cărţi şi plini de ipocrizie. Am văzut români plini de ură şi ucigători de spirit. De fapt mi s-a făcut milă de aceştia cu sânge rece şi răzbunători mai mult decât de bătrânul Vişinescu. Faptele nu-i pot fi contestate. Sunt atâtea mărturii. Da, Vişinescu a fost un torţionar şi a fost condamnat pentru faptele pe care le-a făcut în urmă cu aproape 60 de ani. Îi prevăd un sfârşit grăbit. Ce schimbă condamnarea sa?!  Pentru el, cu nimic. La 90 de ani nici nu înţelege şi de consideră nevinovat. De aceea înţeleg de ce unele voci de judecători consideră logică prescrierea pedepsei.

Dar a găsi un unic vinovat acum (şi poate încă vreo doi, trei care-şi mai trăiesc bătrâneţile) pentru crimele comunismului mi se pare nedrept şi răzbunător. A striga că este o victorie este un gest imatur.

Avem o mare problemă cu asumarea unor erori de sistem şi în cazul de faţă cu asumarea unor crime contra umanităţii care nu se datorează unor singuri indivizi. În România, IICCMER preciza că au murit vreo 800.000 de oameni. La naiba! În urmă cu 50-70 de ani, sute de mii de elevi, tineri, femei, bărbaţi, bâtrăni, ţărani sau intelectuali au murit în temniţele comuniste, torturaţi sau deportaţi în Bărăgan. Unii sunt martiri. La Aiud s-au ridicat biserici în cinstea lor. Osemintele le sunt cinstite. Dar ei nu sunt opera unui singur torţionar! Cu de la sine putere!

În România comunistă erau vreo 44 de penitenciare şi 72 de lagăre de muncă, estimându-se că peste 3 milioane de români au avut de suferit în aceste locuri. Azi, a fost găsit un singur vinovat: un bătrân de 90 de ani. Vi se pare drept? Toate aceste penitenciare şi lagăre nu erau sub conducerea lui Vişinescu, ci sub coordonarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Şi acolo erau alţii la conducere. Şi ei funcţionau după alte reguli şi conducători. Vişinescu era doar o rotiţă mică într-un mare sistem criminal. Că vorbim de Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova sau Oradea. Că sunt lăgarele de la Canal sau din Balta Brăilei.

Ce ne zic studiile psihologiilor despre torţionari

Puţină răsfoire al unui mic manual de psihologie socială ne face să înţelegem (dacă putem) psihologia omului Vişinescu, psihologia torţionarului şi cum un om la 30 de ani putea să se transforme în călău. Psihologia răului ne explică cum reacţionează individul sub o anumită funcţie de putere, în cadrul unui sistem şi cum sistemul şi anumite situaţii transformă individul facându-l să facă ceea ce în alte situaţii nu ar fi făcut. Cum puterea dată unui singur om transformă omul. Sau cum îngerii buni pot deveni draci, ne explică psihologul de la Stanford, Philip Zimbardo, pe care am avut onoarea să-l întâlnesc.

Zimbardo s-a ocupat chiar de psihologia gardienilor încă din 1970. Experimentele sale sunt astăzi regăsite în fiecare manual de psihologie. Experimentul Stanford, pe care nu-l voi detalia aici, a pus în lumină, cum nişte studenţi s-au putut transforma în torţionari, depăşindu-şi sarcinile experimentale şi devenind extremi de sadici şi cum tot nişte studenţi prizonieri au arătat semne de depresie în doar câteva zile. Deşi trebuia să se întindă pe durata a 14 zile, a fost oprit după primele 6 zile. Criminal!

După o viaţă întreagă dedicată studiilor şi cercetăriilor, Zimbardo a concluzionat că nu există oameni buni sau răi. Contextul social, forţele situaţionale şi dinamica grupului sunt cele care determină transformarea unui om bun în om rău. Şi nu un „tip de personalitate deviantă” precum i-am auzit pe neştiutori strigând. Desigur şi el este criticabil. În 2003, teoriile sale sunt confirmate, când s-a implicat în apărarea gardienilor americani care au torţionat prizonierii din Afghanistan şi Iraq (Abu Ghraib). Agresivitatea oamenilor creşte când ei poartă uniformă, concluzionează psihologul. Nu e nevoie de vreun motiv, e nevoie doar de o situaţie care să faciliteze trecerea barierei bine-rău. Şi aşa a fost şi în închisorile comuniste. Însă se minimalizează responsabilitatea socială, responsabilitatea sistemului care a permis şi tolerat aceste crime ani şi ani în detrimentul unor personaje astăzi identificate ca răul suprem. Să nu-mi spuneţi că crimele au fost opera unui singur torţionar şi el a judecat după capul său.

Psihologul profesor susţine vreme de 60 de ani că oricare, repet, oricare dintre noi poate deveni un torţionar în anumite situaţii.