Ambiţia colosală, de oltean născut în Târgu-Jiu, l-a făcut să amestece munca enormă cu compromisurile de tot felul, mai ales politice. A organizat cu dibăcie armate de actori, oşteni şi figuranţi, dar a introdus propaganda de partid chiar şi în pantalonii scurţi ai „Pistruiatului” (în anii ’80 eram mort după serialul ăsta!).

Şi-a sacrificat viaţa personală, dar a găsit cheia potrivită spre uşa Puterii sub trei conducători, toţi produşi de comunism: Gheorghiu-Dej (prin intermediul lui Ion Gheorghe Maurer), Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu. Cel din urmă regret al marelui regizor (nu protestaţi, chiar a fost mare): n-a avut copii, deşi cei 82 de ani ai săi i-ar fi permis să aibă şi strănepoţi. Îşi dorea să aibă, ca moştenitori, cinci băieţi...

Simpatia pe care i-o purta Elena Ceauşescu îi asigura accesul nelimitat la batalioane, regimente, mitraliere, tancuri, ca recuzită pentru filmele sale. Era un sprijin care la Hollywood ar fi costat milioane de dolari. Sergiu Nicolaescu a făcut târgul din care au rezultat zeci de filme istorice şi o doză neletală de propagandă. Filmele sale ne vor stârni interesul multe decenii de-acum încolo, dar nu pot fi servite ca lecţii de istorie.

Tot cu mitraliera a jucat şi ultimul mare rol al vieţii sale: cel din decembrie 1989. Doar că a întors mitraliera împotriva lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, cei care-i puseseră Armata la dispoziţie pentru grandioasele sale producţii. Este, poate, cel mai crud film pe care l-a regizat (sau, mă rog, în care a jucat un rol principal). Şi singurul în care a confundat platoul de filmare cu viaţa reală. Tragedie: cei împuşcaţi nu se ridicau să mai tragă o dublă...

Sergiu Nicolaescu a plecat elegant, după o despărţire emoţionantă de Parlamentul în care a stat 19 din ultimii 23 de ani. „Eu mai am puţin de trăit”, le-a spus colegilor din Senat. Dar nu se gândea că mai are atât de puţin de trăit...

A luat cu el multe mistere ale Revoluţiei. Nu cu mult timp în urmă, întrebat când vom afla întregul adevăr despre decembrie ’89, a replicat scurt: „Niciodată”. Şi tot niciodată, ne-a avertizat, nu vom şti ce a făcut el cu adevărat pe 21 decembrie, când a fost spart mitingul lui Ceauşescu...

Este, poate, singurul film pe care nu avea voie să-l lase neterminat. Căci toţi dacii şi romanii şi turcii şi tătarii şi nemţii şi ruşii căzuţi pe câmpul de bătălie s-au ridicat şi au plecat acasă, doar românii din ’89 au ajuns în Cimitirul Eroilor Revoluţiei. Lor va trebui să le dea explicaţii, dacă va fi să fie, la Judecata de Apoi.