Sergiu Nicolaescu sau Căderea în iad

Ca întotdeauna în cazul dispariţiei unei astfel de personalităţi, conflictul dintre detractori şi idolatri tinde să întunece minţile şi să facă imposibilă orice analiză onestă.

Excesul idolatrilor provoacă exasperarea detractorilor (vezi reacţia – prea – furibundă a lui Cristian Tudor Popescu), şi viceversa. În cazul unor figuri precum Adrian Păunescu sau, acum, Sergiu Nicolaescu, lucrurile trebuie însă privite mai la rece, abordate mai cerebral-intelectual, mai – cum spuneau latinii – sine ira et studio. Un nume esenţial al propagandei de dinainte de 1989, Sergiu Nicolaescu poate fi privit şi ca un om al cărui destin l-a făcut să cunoască, în aceeaşi viaţă, atât paradisul cât şi infernul (ambele, întotdeauna, fiind stări interioare, nu externe). Până la urmă, cel mai bun film al lui Sergiu Nicolaescu este cel al propriei vieţi.

O primă eroare care se face constă în a privi filmografia regizorului decedat din punct de vedere strict cinematografic, ca pe un produs pur artistic. Cu alte cuvinte, fără a vedea deloc contextul în care a fost realizată şi ignorând fenomenul extraartistic pe care opera sa l-a generat.

Un Sergio Corbucci al nostru

Din punct de vedere artistic, lucrurile sunt – şi vor rămâne – clare, cu tot torentul de ipocrizie ori de incultură care se revarsă acum pe micile ecrane. Mult-trâmbiţata artă cinematografică a lui Sergiu Nicolaescu este totalmente nulă. Prin urmare, filmele sale nu sunt altceva decât gunoi (sigur, putem compara şi face ierarhizări între ele, dar până la urmă tot acolo ajungem).

Faptul nu este însă prea grav, pentru că mai toate filmele româneşti realizate până în 1989 arată la fel de prost şi nu suportă proba timpului (ba chiar, am putea spune, până în 2001, anul naşterii, o dată cu “Marfa şi banii”, a noului val românesc, prima şcoală cinematografică reală pe care am avut-o – la decenii după polonezi, cehi sau maghiari). Repet, nu e ceva foarte grav, nu e neapărat “de ruşine”: există chiar un termen – eurotrash – pentru, în primul rând, cinematograful italian de serie B al anilor ’70, cel faţă de care – conştient sau nu – Sergiu Nicolaescu era cel mai afin.

La umbra naţional-comunismului în floare

Filmele lui Sergiu Nicolaescu sunt însă importante prin fenomenul social, complet extraartistic, pe care l-au generat şi ele îşi află locul în contextul mai amplu al propagandei prin cultură, esenţială pentru un regim totalitar cum era cel comunist. La o primă privire, Sergiu Nicolaescu a fost – alături de Titus Popovici, scenaristul său predilect – unul din pilonii de bază ai aşa-numitei “epopei cinematografice naţionale” (importantă pentru ideologii lui Ceauşescu, pentru că era ilustrarea principală a naţional-comunismului pe care-l inventaseră).

Ba chiar creatorul ei aproape exclusiv, pentru că, într-adevăr, nu era nimeni într-atât de talentat încât să-i stea alături. Tentativele unui Vitanidis (“Cantemir” şi “Burebista”) sunt rizibile; singurii cu încercări notabile, cu filme coerente, sunt Lucian Bratu (“Tudor”), Mircea Drăgan (“Columna”) şi Doru Năstase (“Vlad Ţepeş“).

Persistenţa răului

Figuri (de dimensiuni) istorice ale propagandei precum Adrian Păunescu, Sergiu Nicolaescu sau Titus Popovici nu pot fi ignorate şi ele sunt esenţiale pentru orice studiu serios al perioadei comuniste. Este o mare diferenţă între astfel de creatori talentaţi, inteligenţi şi abili, care de fapt au folosit propaganda şi anomalia istorică a socialismului de stat ca instrumente pentru satisfacerea propriei megalomanii, şi un propagandist oarecare, o “prostituată” de doi bani, al cărui nume a fost uitat imediat. Dovadă, persistenţa “otrăvii” pe care au inoculat-o şi durata în timp a răului pe care l-au produs. După două decenii de postcomunism, se observă nu numai că minţile care au fost (de)formate de aceste produse vor rămâne aşa toată viaţa, ci şi că transmit aceste “învăţături” generaţiilor următoare.

Trebuie să ne resemnăm: dacă faptul că lagărul comunist nu s-a prăbuşit în urma unui război nuclear a făcut ca bomba atomică să nu fie aruncată în România – ceea ce ar fi eliminat orice rămăşiţă a “omului nou” creat de Ceauşescu –, cultura română nu se va schimba decât prin dispariţia biologică a generaţii succesive şi prin transformarea ei în cu totul altceva, dar fără nicio legătură posibilă cu trecutul precomunist.

Trebuie să acceptăm ideea că generaţii de acum înainte vor continua să creadă că Adrian Păunescu este cel mai mare poet român, iar Sergiu Nicolaescu cel mai mare cineast al nostru; Titus Popovici ar fi cel mai mare prozator român, dacă ar fi conştienţi de existenţa sa. Şi mai grav: vor crede că poezia înseamnă ceea ce i-a învăţat Păunescu, iar cinematografia înseamnă ceea ce văd în filmele lui Nicolaescu; precum şi că istoria, bineînţeles, este cea de acolo (oricum, şcoala şi mai toate instituţiile societăţii le vor ţine isonul în această “orbire” colectivă).

Un Pascalopol irepetabil

În binomul “omul şi opera”, să trecem acum la om. Cine l-a văzut vreodată de aproape a fost frapat de teribila sa eleganţă, de manierele sale impecabile, aproape aristocratice am putea spune. În totului, părea un om aducând aminte de ceea ce (unii din noi) ne-am obişnuit să numim “l’Ancien Régime” / “Vechiul Regim”. Nu cunosc amănunte din biografia sa, şi nici nu mă interesează pentru ce vreau să spun.

Probabil acesta este motivul pentru care geniul lui Iulian Mihu l-a făcut să-l distribuie în ceea ce este, cu siguranţă, rolul său cel mai reuşit: cel al lui Pascalopol, din “Felix şi Otilia” (paranteză: în pofida faptului că majoritatea filmelor sale sunt mai proaste decât cele ale lui Sergiu Nicolaescu, despre Iulian Mihu se poate spune că a fost un geniu al cinematografiei româneşti, dar despre Nicolaescu nu; pentru că, da, poţi să fii genial şi în ratare, lucru la care Sergiu Nicolaescu nici nu visa).

“Un domn bătrân...”

Ceea ce mai frapa în ultimii săi ani era o teribilă suferinţă care se desprindea din atitudinea sa, indiferent că prilejul era de cele mai multe ori festiv. Părea că acest bătrân orgolios şi egocentric (într-o măsură infinit mai mare decât alţi bătrâni) – de care cei mai mulţi, cu ticăloşia caracteristică, râdeau în spate, după toate temenelele pe care i le făceau în faţă – este măcinat de o boală interioară secretă, suferă de un rău ascuns, mai mare decât cel inerent acestei vârste de crepuscul a omului.

Căderea lui Sergiu Nicolaescu trebuie să fi fost dublă. Pe de o parte, cea, inevitabilă, adusă de bătrâneţe, pe care un macho viril aşa cum fusese el toată viaţa trebuie s-o fi suportat destul de greu. Pe de altă parte, şi probabil mai grav, cea produsă de prăbuşirea lumii în care trăise, de schimbarea ei totală faţă de cea pe care o ştiuse el. E vorba aici de dispariţia mult-regretatului sistem cinematografic, care-i finanţase superproducţiile, dar şi de transformarea sistemului de valori care-i punea automat şi fără concurent filmele pe locul I. De-aici, nesfârşitele şi exasperantele sale lamentouri despre imposibilitatea de a face un film istoric în ziua de azi.

Un “ghepard” de Jiu

Cazi cu atât mai rău cu cât cazi mai de sus, prăbuşirea este cu atât mai mare pe cât e distanţa dintre plecare şi sosire (ce-ai fost şi ce-ai ajuns), iar Sergiu Nicolaescu a căzut de foarte sus. Izgonit din paradisul de dinainte de 1989 de Zeul-Istorie, regizorul nu a căzut în lume, ci direct în Iad, precum un alt prinţ Lucifer. Iadul este definit de vechii teologi ca fiind “un loc fără uşi şi fără ferestre”, de-aici imposibilitatea pe care o avea de a mai comunica în mod real cu ceilalţi.

Luciferic sau nu, Sergiu Nicolaescu s-a dorit (şi s-a considerat) toată viaţa un prinţ. “Prinţul” se cheamă romanul lui Tudor Teodorescu-Branişte pe care l-a ecranizat în “Orient Express” (un eşec artistic, dar cei care au judecat filmul doar astfel au ignorat că acolo era vorba despre autorul însuşi, aşadar filmul era important pentru personajul Sergiu Nicolaescu).

Cineastul s-a dorit un alt prinţ Salina, dar cum România nu-i Sicilia şi nu a avut niciodată aristocraţie reală, a fost doar un Salina de Tîrgu Jiu (vezi şi obsesia lui pentru Carol I, pe care până la urmă l-a ipostaziat într-un film caricatural).

O poveste scorsesiană

Putem presupune că pentru Sergiu Nicolaescu ultimii săi ani au reprezentat Iadul, “un anotimp în infern”, cum spunea poetul. Aceasta în pofida faptului că, aparent, continua să fie un privilegiat şi continua să facă film după film. Da, i-a luat banii lui Cristi Puiu parcă pentru “Hrană pentru peştii mici”; dar asta, pe termen lung, nu are nicio importanţă, oricum nu va mai face niciun film de acum încolo, dacă asta era problema. La urma urmei, un film nu înseamnă altceva decât un film, o propunere adresată publicului, nu Cerului. Nu mă interesează acum viaţa exterioară, ci cea interioară a celui dispărut, în măsura în care acest lucru este posibil.

Cineastul era prea inteligent ca să nu-şi fi dat seama că nu îl mai lua nimeni în serios – în afară de sicofanţi şi de imberbi intelectual – şi prea orgolios pentru a lăsa vreodată să se vadă acest lucru. Trebuia să-şi joace până la capăt rolul care i se destinase– acela de cel mai mare şi cel mai egocentric regizor român –, chiar dacă acest lucru îi provoca suferinţă (pentru că, în primul rând, el nu mai credea în asta).

Până la urmă, cel mai bun film al lui Sergiu Nicolaescu este cel al propriei vieţi, chiar dacă pe acesta nu l-a regizat el, ci Regizorul nevăzut şi, totuşi, prezent în cel mai mic detaliu. Ca toate poveştile bune, este una despre glorie şi prăbuşire, despre suferinţă şi, în cele din urmă, mântuire.