Amândoi s-au născut în 1930, la distanţă de 41 de zile (pe 3 martie Iliescu, pe 13 aprilie Nicolaescu); unul în Olteniţa, celălalt în Oltenia (la Târgu-Jiu).

Amândoi s-au format profesional şi şi-au lansat cariera în plin stalinism, întruchipat în România de regimul Gheorghe Gheorghi-Dej. În 1965, când a murit Dej, Ion Iliescu făcea deja parte din Comitetul Central al PCR şi conducea Tineretul Comunist; avea „atuul” a cinci ani de studii la Moscova (1950-1955) şi era „recomandat” de atitudinea necruţătoare pe care a avut-o faţă de studenţii români care se solidarizaseră cu revolta anti-sovietică din Ungaria anului 1956.

Sergiu Nicolaescu şi-a folosit relaţia specială cu Ion Gheorghe Maurer, ultimul prim-ministru al lui Dej, pentru a deveni regizorul preferat al regimului. În acei ani (1963-1965) i-a fost deschis apetitul pentru filmul patriotic de tip naţional-comunist.

Venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu a fost o excelentă rampă de lansare pentru cei doi „siamezi ai Puterii”. Ion Iliescu a fost promovat de Ceauşescu până în funcţia de secretar cu propaganda al CC al PCR. În paralel, Sergiu Nicolaescu a primit mână liberă – şi resurse nelimitate – pentru a-şi împlini ambiţiile cinematografice, „la pachet” cu interesele propagandistice ale tânărului dictator.

După 1971, evoluţia celor doi „siamezi ai Puterii” a fost diferită: cariera politică a lui Iliescu a intrat în declin, în vreme ce Nicolaescu şi-a consolidat relaţia cu regimul. Cheia a stat în relaţia pe care au înţeles s-o cultive cu Elena Ceauşescu: Ionel a devenit „intrigantul” pe care Tovarăşa nu mai putea să-l suporte, Sergiu i-a obţinut sprijinul în folosirea Armatei române în filmele sale.

Cei doi s-au regăsit în nucleul noii Puteri în decembrie 1989. L-au înfierat şi l-au trimis la moarte pe Ceauşescu, dar au contribuit cu cinism şi la îngrozitoarea vărsare de sânge. Iliescu a dat Armata pe mâna unui criminal sadic – agentul sovietic Nicolae Militaru -, iar Nicolaescu s-a deplasat la Ploieşti pentru a aduce în Capitală o mare unitate militară, dirijând-o personal spre un bilanţ cutremurător: zeci de bucureşteni împuşcaţi.

Din acele zile crunte, pe Iliescu şi pe Nicolaescu nu i-a mai despărţit decât moartea. Moartea presărată în decembrie 1989 i-a unit, moartea regizorului, în ianuarie 2013, i-a separat defintiv. Ei au fost tovarăşi în FSN-FDSN-PDSR-PSD, în CPUN, în Senat şi în penibilul Institut al Revoluţiei. Timp de două legislaturi (1990-1996), Sergiu Nicolaescu a patronat Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, având grijă să deturneze discuţiile, să ascundă adevărul şi să intimideze martorii „periculoşi”, spre satisfacţia rânjită a lui Ion Iliescu. Cei doi au produs mai multe cărţi despre Revoluţie, toate în direcţia ascunderii adevărului şi a mistificării faptelor.

Destinul le-a mai oferit un element comun: deşi au trăit până după 82 de ani, niciunul n-a avut copii. Sigur, nu-i punem la socoteală pe bastarzii care scot capul după moartea regizorului pentru a apuca oleacă de moştenire. Dar ca paralela să meargă până la capăt, mai rămâne să aflăm, după moartea lui Ion Iliescu, că şi tovărăşicul doamnei Nina a avut niscaiva copii din flori. Cine ştie, or fi oameni mari, pe la casele lor, la Moscova...

Asta chiar ar fi bomba secolului, mai ceva decât lista completă a teroriştilor, scrisă ordonat, citeţ, cu nume şi prenume, de însuşi Ion Iliescu!