Secretele Mineriadei / Petre Braiţ: „La Bucureşti se bate Securitatea cu Armata“

„Adevărul“ vă prezintă felul în care erau manipulaţi minerii în trenurile care îi duceau la Bucureşti.

Secretele Mineriadei / Exclusiv: Culisele organizării Mineriadei din iunie ’90

Secretele Mineriadei / De ce a apelat puterea din '90 tocmai la mineri?

Petre Braiţ avea zece ani de subteran în martie 1990, când a devenit lider sindical la Mina Petrila. A fost şi el la Bucureşti în iunie 1990, cu minerii de la Petrila. Perioada scurtă de „şefie", spune el, l-a făcut lipsit de autoritate la evenimentele din 13-15 iunie. Dincolo de momentele când se disculpă, mărturia lui Petre Braiţ (acum în vârstă de 53 de ani) rămâne preţioasă pentru a înţelege mecanismele fine ale manipulării maselor proletare chemate la Bucureşti ca să salveze „democraţia".

„Adevărul": Ce ştiaţi în aprilie-mai 1990 despre Piaţa Universităţii?

Petre Braiţ: Ce se dădea în fiecare seară la televizor: drogaţii din corturi şi alte lucruri din astea. Pentru oamenii din Valea Jiului, ce apărea la televizor era realitatea. Iar după alegeri, să spui aici că nu ai votat cu Iliescu nu era curaj, era inconştienţă.

Când a început organizarea Mineriadei din iunie 1990?

Mineriada a fost organizată cu câteva luni înainte. Mineriadele din ianuarie şi februarie au fost nişte repetiţii pentru iunie '90. 13 iunie a fost o zi obişnuită de lucru. Seara s-a întrerupt emisia la televizor. La un moment dat a apărut şi un reporter TVR cu capul bandajat. Adică nu ai un prezentator teafăr care să vorbească, îl pui pe ăla ca să dramatizezi? Se vedea că era ceva necurat. După ce s-a întrerupt emisia, m-au sunat de la mină că minerii refuzau să intre în şut. Se întâmpla pe la 6.00 seara. ­M-am dus la dispecerat şi le-am zis că trebuie să aşteptăm, să vedem ce se hotărăşte.

Şi s-a hotărât să se meargă...

Da. S-a plecat pe jos către Petroşani, fără să se primească vreun telefon sau vreo hârtie. A fost o plecare aşa de bine organizată încât a avut un mare grad de spontaneitate. E o afirmaţie paradoxală, dar adevărată. Eu cred că a fost organizată, dar nu am dovezi pe care să mă bazez. Cei mai vehemenţi pentru plecare erau oameni care, în general, nu ieşeau în evidenţă prin ceva, să zici că erau lideri de opinie. Atunci erau mai agitaţi decât toţi. Asta mi s-a părut ciudat.

Câţi mineri au fost de la Petrila?

Au fost cam 200-300 din vreo 3.700 câţi erau la mină. Mult timp a funcţionat mitul cu trenurile speciale, dar nu e adevărat. Seara, prin Petroşani treceau multe trenuri de călători şi cu astfel de trenuri s-a plecat. Iar la anumite presiuni, toate trenurile de călători au devenit trenuri de Bucureşti, chiar dacă mergeau în altă parte. Cineva a trebuit să dea aprobare pentru ca trenurile ­să-şi schimbe direcţia. În seara de 13, eu ştiu că au plecat trei garnituri, atât am văzut eu. Aveau cam 10 vagoane la fiecare, iar într-un vagon sunt 88 de locuri. Hai să zici că încăpeau 100 într-un vagon, deci aproximativ 3.000 de oameni în total. Eu asta am văzut, nu exclud să mai fi plecat şi după.

Care a fost atmosfera în drum spre Bucureşti?

Îmi amintesc doar o întâmplare. Când am ajuns aproape de Bucureşti, au început să umble unii prin vagoane şi să spună să ne stingem lămpile pentru că în Gara de Nord o să fim întâmpinaţi cu foc de armă, pentru că în Bucureşti se bate Securitatea cu Armata! Pe drum n-am avut radio, aşa că eram foarte derutaţi. S-a lăsat o linişte mormântală. O senzaţie de „mamă, în ce ne-am băgat?!". Şi aşa s-a intrat în Bucureşti: cu lămpile stinse.

Securiştii din „Vale", mai activi după ‘90

Petre Braiţ spune că după Revoluţie mai multe întâmplări i-au întărit convingerea că fosta Securitate era mai preocupată ca niciodată de atmosfera din Valea Jiului. „Pe mine, cum m-au ales lider de sindicat, cum mi-au instalat telefon, fără să fac cerere. Imediat ce m-au pus lider, la mai puţin de o săptămână mi-au bătut telefoniştii la geam. «Hai că am venit cu telefonul». Le-am zis că eu n-am cerut, dar şi-au văzut de treabă şi l-au montat. Eu am spus-o şi o mai spun: nu ştiu câţi securişti au venit în „Vale" după 1977, dar, în mod sigur, după 1990 au venit mai mulţi. Apoi, tot după 1990, am primit la mină un om în vârstă de 35 de ani cu adeverinţă că a lucrat 17 ani la clubul Dinamo", îşi aminteşte Braiţ.

Ipocritul Iliescu

Cine v-a aşteptat în Gara de Nord?

În gară era linişte şi sigur cineva ne-a aşteptat la capătul peronului. Eu n-am văzut exact, că eram prin ultimele vagoane. Nu s-a stat acolo în gară nici cinci minute măcar. Ăia care erau în faţă au ştiut direct unde să meargă. Iluminatul stradal era stins în drum spre Piaţa Victoriei. Era ciudată liniştea asta. Noi am plecat cu ideea unui haos care se întâmplă la Bucureşti.

La ce oră aţi ajuns în Piaţa Victoriei?

Pe la 5.30 dimineaţa. Se scoseseră boxele din Guvern şi se auzea Radio România Actualităţi, unde s-a transmis un comunicat că au ajuns minerii. Când am ajuns, Piaţa era goală. A început un murmur de nemulţumire că nu iese nimeni. După vreo juma' de oră au chemat o delegaţie de lideri înăuntru. Vreo şapte-opt, printre care şi eu. Înăuntru i-am recunoscut pe Cazimir Ionescu şi pe Petre Roman. Şi au început să ne spună că „La ce aţi mai venit?". Şi noi am zis: „Păi de ce nu ne-aţi zis că nu mai sunt probleme când eram măcar pe la Craiova?".

Pe urmă apare şi Ion Iliescu, căscând, plictisit. „De ce au mai venit?". Ăsta era ipocrizia în stare pură. Şi zice „Hai că o să încerc să le spun, că nu ştiu ce". N-a fost clar ce dorea să le spună minerilor. Noi am coborât. Până am ajuns jos, minerii erau deja pe drum spre Piaţa Universităţii. Pe bulevard, sediul PNL-ului era deja devastat şi reparat. Avea scânduri bătute în ferestre. Poate că minerii au devastat alte sedii de partid, dar sediul PNL-ului era deja devastat la 6.00 dimineaţa, când am trecut noi pe acolo.

Când a început să se anime Piaţa Universităţii?

După ora 8.00. Ajunseseră vreo 20.000 de mineri. Sigur n-au fost toţi din Valea Jiului. Fiecare bazin minier are lampă de o anumită formă. După lămpi, mulţi nu erau din „Vale". Iar mulţi erau cu salopete noi, încălţaţi cu „adidaşi". De la 3.000 câţi am plecat noi, ajunseseră să fie vreo 20.000! La un moment dat s-a spus că minerii din Valea Jiului să se urce în autobuze, deci automat au mai fost şi din altă parte. Ştiu sigur că au fost unii şi de la Vatra Dornei. Dar erau din toate bazinele miniere. Din Ploieşti, din bazinul Olteniei.

Dimineaţa au fost bătuţi nişte studenţi de la Arhitectură. Cineva i-a stârnit pe mineri spunându-le că ăia fac şi că dreg pe-acolo. Apoi am fost duşi la Polivalentă, unde am rămas până a doua zi. La 15 iunie eram la Romexpo şi, după ce ne-a mulţumit Iliescu şi s-a stabilit că vom pleca acasă, au apărut unii pe-acolo care ne întrebau dacă nu ar exista nişte eroi cu program prelungit, care să-şi mai facă datoria vreo lună, şi care îşi vor desfăşura activitatea într-o unitate militară. Ştiu că unii au rămas.

Aţi avut vreun beneficiu imediat după această Mineriadă?

Au fost avantaje în timp: salarii care au crescut proporţional cu inflaţia în anii ‘91-'92. A funcţionat o legendă că ăia care merg la Bucureşti vor avea prime speciale. Şi la Polivalentă tot veneau la mine să-i trec pe listă. Eu le-am zis: „Măi, oameni buni, la evenimente din astea nu prea e bine să faci liste", dar ei insistau. Am făcut. Timp de vreo două săptămâni după întoarcerea de la Bucureşti, tot mai veneau din ăştia care nu fuseseră să-i trec şi pe ei. Până la urmă, le-am zis că nu mai am nicio listă şi am închis-o în casa de fier din biroul meu, unde ţineam şi cotizaţia adunată de la oameni. Prin ‘91 am căutat acea listă şi nu mai era. Cheile nu le aveam decât eu, atât. Nu ştiu cum a putut să dispară. Undeva în mine parcă era dorinţa asta să o văd dispărută, să nu mai ştiu că sunt atâţia oameni vulnerabili, care pot fi cercetaţi după lista aia.