Schimbarea la faţă a României, în decembrie 1989

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
În decembrie 1989, Dan Mircea, ofiţer al Armatei României, era braţ la braţ cu manifestanţii încrezători în revenirea libertăţii în ţara lor. În decembrie 2019, la 6TV, ca rezervist, acelaşi conaţional a privit această imagine cu mulţumirea de a fi luat parte la o clipă istorică.
În decembrie 1989, Dan Mircea, ofiţer al Armatei României, era braţ la braţ cu manifestanţii încrezători în revenirea libertăţii în ţara lor. În decembrie 2019, la 6TV, ca rezervist, acelaşi conaţional a privit această imagine cu mulţumirea de a fi luat parte la o clipă istorică.

Un duş rece, pentru adepţii interpretării unilaterale a evenimentelor complexe petrecute în România, în ultima lună a anului 1989 a fost administrat, celor dezinformaţi cu privire la adevărurile tragice de atunci, de cartea "Trăgători şi mistificatori. Contrarevoluţia securităţii în decembrie 1989". Autorii cărţii sunt Andrei Ursu, Roland O. Thomasson şi Mădălin Hodor.

Merită a fi reluate şi în acest areal electronic datele difuzate în spaţiul public, despre cei trei temerari, în urmă cu 24 de ore. 

Astfel, Andrei Ursu este inginer de software în SUA, cercetător asociat la CNSAS, membru fondator al Fundaţiei „Gheorghe Ursu”. A publicat seria „Cosmetizarea «patriotică» a unui criminal” (contributors.ro, 2017) şi studiile „«Cine a tras în noi după 22». Studiu asupra vinovăţiilor pentru victimele Revoluţiei Române din decembrie 1989” (în colab., Noua Revistă de Drepturile Omului, 2018) şi „«Discernămîntul politic şi juridic» al Securităţii. Deghizările represiunii în timpul regimului Ceauşescu” (Noua Revistă de Drepturile Omului, 2018). Este interesat de problematica istoriei represiunii din perioada comunistă şi a Revoluţiei. A fost distins cu Premiul Noii Reviste de Drepturile Omului (2017) şi Premiul GDS (2000). 

Al doilea autor este Roland O. Thomasson, cercetător independent în Statele Unite ale Americii. Deţine un doctorat în ştiinţe politice. 

Mădălin Hodor este al treilea autor, el fiind istoric, absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi. A publicat studiile „Ce nu cuprinde un dosar de Securitate” (CNSAS, Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, 2001), „«Cine a tras în noi după 22». Studiu asupra vinovăţiilor pentru victimele Revoluţiei Române din decembrie 1989” (în colab., Noua Revistă de Drepturile Omului, 2018) ş.a. A fost distins cu Premiul Revistei de Istorie Socială din Iaşi (1999), Premiul Societăţii Timişoara (2017). 

Înainte de a comenta primele informaţii despre carte, câteva lucruri trebuie precizate. 

Primul este acela că prăbuşirea, în România, a regimului de dictatură personală a lui Nicolae Ceauşescu era o aşteptare a majorităţii covârşitoare a celor care nu îşi pierduseră luciditatea, în ultimul deceniu al epocii marcată de cultul personalităţii. Succesiunea îndepărtării de la putere a celorlalţi lideri ai statelor oficial socialiste a fost doar ocazia, nicidecum cauza eliberării de un sistem politic încremenit în proiect, cu lideri care parcă nu mai înţelegeau viitorul, propria lor vârstă şi căutau soluţii îndeosebi în precedentele unui trecut deloc luminos. 

Un spirit unificator cu adevărat naţional şi raţional ar trebui acum, în decembrie 2019, să dea dovadă de echilibru, de refuzul anatemelor gratuite şi a poziţionării sale mai degrabă partinică, decât naturală, de o anumită parte a interpretării evident politizate şi mai puţin istorice a schimbării la faţă a României, în decembrie 1989. 

Exagerările nu folosesc nimănui. 

Nici celor care sunt dublurile de azi, la Bucureşti, ale lui Maximilien François Marie Isidore de Robespierre, ce era convins că: “A pedepsi pe asupritorii umanităţii este clemenţă; a-i ierta este cruzime.” 

Nici celor ce au sperat că trecerea sub tăcere a unor realităţi, din decembrie 1989 poate face uitată partea în care terţe state au fost direct interesate nu doar în înlocuirea loialilor lui Ceauşescu, cu personaje de o altă factură, dar şi în punerea României în situaţia de a se clătina atât de puternic, încât, într-o anumită conjunctură să fie serios pusă sub semnul întrebării integritatea teritorială. 

Mai este şi o chestiune de bun simţ. 

Oricât de mult a stat de vorbă, un conaţional, sau altul, cu unii participanţi la evenimentele – din păcate sângeroase – din decembrie 1989, oricât de mult a studiat în arhive, înţelepciunea nativă impune să vină cu o echidistantă judecată a momentelor de atunci, unele nici azi lămurite public. 

Întrebam pe cineva ce vârstă avea în acel final de epocă şi auzind puţinii anişori nu m-am mai mirat de ignorarea de către el a unor clipe trăite de cei care şi azi mai vieţuiesc marcaţi de realităţi omise atât de cei ce susţin teza loviturii de stat - şi au plătit pentru asta, cu propria evoluţie în societatea postdecembristă – sau mişcarea populară, unii fiind răsplătiţi cu titluri, drepturi băneşti şi alte beneficii la care nici nu se gândeau cei împuşcaţi în decembrie 1989. 

Şi apropo de împuşcaţi, dincolo de cifrele reluate an de an se omit două detalii. 

Primul este numărul militarilor ucişi în raport cu numărul total al victimelor tragicelor evenimente. 

Al doilea este procentul celor împuşcaţi în cap, o bună parte din aceştia fiind ochiţi din spate. 

Urmaşii de azi ai lui Robespierre arată cu degetul doar spre nu ştiu ce reţea, a nu ştiu cărei direcţii, din organismul militar. 

Ei neagă implicarea unor străini în evenimentele din decembrie 1989, deşi, la marginea oraşului Bucureşti se mai află o unitate militară de unde, la intervenţia unui diplomat străin, deloc arab, ci de pe bătrânul nostru continent – frecvent contaminat de la răsăritul altei lumi – au fost puşi în libertate europeni deloc angelici în zilele de foc din Capitală. 

Sigur că moda anilor ’90 a fost ca jurnalistul X, sau scriitorul Y să ia interviuri unor şefi de servicii secrete, pe tema înlăturării lui Ceauşescu de la putere. De aici până la a absolutiza ceea ce a declarat un interlocutor sau altul – extrem de abil în a se proteja pe sine şi structura pe care a condus-o – este o distanţă ca de la o porţiune de adevăr la naivitatea asumată public. 

Cei ce susţin lovitura de stat au argumentele lor, majoritatea fiind acelea care pun cap la cap interesele unor megieşi de a nu mai fi o Românie puternică şi unitară. Şi cine persiflează această realitate confundă capitala Germaniei cu aceea a landului Bavaria.

După cum adepţii revoluţiei, dincolo de momentele la care au luat parte omit că prăbuşirea sistemului totalitar socialist – nicidecum comunist – în Polonia, Ungaria, Republica Democrată Germană, Cehoslovacia şi ţara noastră ţinea şi de principiul dominoului geopolitic, cu menţiunea că Moscova a înţeles prea târziu că les jeux sont faits, dar, de data asta, nu în favoarea Kremlinului. 

Revenind la cartea realizată de Andrei Ursu, Roland O. Thomasson şi Mădălin Hodor prima surpriză, de proporţii, este recunoaşterea “atacul(ui) inexorabil al dezinformarii securiste, (prin care) s-au acreditat versiuni atât de falsificate ale istoriei lui decembrie 1989, încât opinia publică a ajuns practic anesteziată.” 

O probă a anesteziei publice este faptul că în afară de depunerea unor coroane de flori şi invocarea unor cifre vizând conaţionalii ucişi sau răniţi de gloanţe în decembrie 1989, nimic în plus nu s-a întâmplat în ultimele trei decenii.

De la cel mai important Palat al puterii în România am auzit ideea că nimeni nu trebuie să mai conteste Revoluţia. Deşi istoria nu este şi nu va fi scrisă de aleşii naţiunii, indiferent în ce fotolii publice se află.

De la Parlamentul naţiunilor din Europa democrată am aflat că trebuie lămurită chestiunea celor care au executat “agresiunea armată”, deşi – asta aşa, ca un mic exemplu, place sau nu, primii doi împuşcaţi la Timişoara au fost doi soldaţi, în faţa sediului Diviziei din localitate.

Deci şi în noul mandat prezidenţial pare că va continua aflarea celor care au tras în populaţie, deşi aceştia, în bună parte sunt cunoscuţi, dar protejaţi din raţiuni ce ţin, probabil, de siguranţa internă a unor structuri aparte.

Nu uit cum comandantul regimentului ce a avut trupe dislocate în zona Hotelului Intercontinental, din Bucureşti, în decembrie 1989, fiind chemat ulterior în faţa instanţei a mărturisit că un civil, dintr-o anumită structură externă armatei, l-a avertizat să îşi ţină în frâu militarii, pentru că vor veni alţi civili, printre ei şi...vor rezolva problema. Judecătorul nu a comentat confesiunea colonelului. Dar atunci când a fost chemat, din nou, la instanţă, ofiţerul a fost aşteptat dimineaţa, în faţa blocului unde locuia, de o maşină albă, cu doi procurori, care, pe drum, i-au reamintit că are copii şi este bine să fie atent la ce declară în faţa judecătorului.

Nu uit nici cum în piaţa mare de lângă televiziunea publică, ca jurnalist militar am stat atunci de vorbă cu cel ce comanda transportoarele blindate chemate acolo de la Ploieşti. Ofiţerul îmi spunea că fiind noapte nu ştie cine este în faţă, cine în spate, cine este în dreapta sau în stânga, dar i s-a spus că dacă primeşte ordine de la un general pensionar, trimis de generalul Nicolae Militaru la TVR, atunci să îi asculte ordinele.

Andrei Ursu are curaj când scrie: << Serviciul “D” de dezinformare al Securităţii lucrează non stop, de 30 de ani, la falsificarea – în mai multe variante – a Revoluţiei române. Adică a momentului cheie a istoriei poporului pe care l-a îngenunchiat – prin frică şi delaţiune, vreme de decenii, obligându-l să aplaude frenetic dictatorul. Procurorii militari n-au avut decât să aleagă una din variantele Securităţii şi s-o numească, glorios si pompieristic, “soluţia dosarului revoluţiei”.>>

Autorii volumului “Trăgători şi mistificatori. Contrarevoluţia Securităţii în decembrie 1989” reamintesc celor interesaţi că << Procurorii militari pretind în Rechizitoriul Revoluţiei că Securitatea ar fi fost dezarmată pe 22 decembrie. Că n-ar fi găsit urme de gloanţe pe (sediul) M.Ap.N.. Şi nici gloanţe speciale, nici victime împuşcate cu acestea. Vă invităm să examinăm împreună istoria reală a Revoluţiei. Declaraţii şi documente care demonstrează că premisele Parchetului Militar sunt false. Veţi găsi o parte din dovezile covârşitoare ale vinovătiei Securităţii în această carte. “Trăgători şi mistificatori – contrarevoluţia securităţii in decembrie 1989”. >>

Problema dezarmării Securităţii este complexă.

Una este situaţia din garnizoana Iaşi, unde comandantul acesteia, colonelul Ioan Cioară, fiind prevenit că mulţimea de manifestanţi se îndreaptă spre sediul local al Securităţii a ordonat dezarmarea cadrelor cu petliţe albastre, adunarea acestora în club, punerea de santinele ale Diviziei din Iaşi la intrarea în clădire, la club şi la rastelele cu armament, astfel încât demonstranţii doar au constatat că armata are sub control total structura menţionată, ocazie cu care au fost eliberaţi, de militari, arestaţii din locaţia respectivă.

Alta a fost situaţia la Sibiu, unde schimbul de focuri dintre cei care purtau uniformele armatei şi aceia care aveau uniformele albastre a fost generat în condiţii şi azi neelucidate oficial, dar mai trăiesc martori care susţin acţiunea unor purtători de “combinezoane negre”, pe acoperişurile blocurilor învecinate.

Andrei Ursu se referă şi la “gloanţele lipsă: numai la unitatea F (filaj) a Securităţii, între 20 decembrie şi 1 ianuarie au dispărut peste 16.500 de gloanţe. Şi nu au fost la trageri de exercitiu în acele zile. Veţi mai vedea că armele predate (cu funingine pe ţeavă, deci recent folosite) erau de tipul celor cu care fuseseră împuşcaţi revoluţionari şi soldaţi în timpul “psihozei teroriste”, de după 22 decembrie. Veţi regăsi mărturiile principalilor actori, dar şi a sute de anonimi, care au văzut teroriştii – în acţiune, prinşi, sau morţi. Terorişti care aveau asupra lor legitimaţii de Securitate – ale Direcţiei a V-a (paza lui Ceauşescu), USLA, Filaj, ba chiar şi unitatea “T” (Telecomunicaţii). Legitimaţii care au fost filmate. Securişti văzuţi, prinşi, sau ucişi având sub combinezoanele negre, mai multe rânduri de haine pentru deghizare, inclusiv în ofiţeri de armată şi civili.”

Întrebarea fundamentală, pentru concetăţenii de azi - la modul retoric - şi pentru şeful statului, în mod special, este simplă: România noului mandat prezidenţial va fi una a vendetei – nereuşită în ultimele trei decenii – sau a lămuririi lucide a celor petrecute în decembrie 1989?

Dacă se merge pe prima variantă nu este exclus ca următorul preşedinte să îşi acuze predecesorul că nu a făcut nimic în plus, în această privinţă.

Dacă se optează, nu imediat, ci la un moment dat spre limpezirea acelor clipe istorice există o soluţie. Deloc cinică, dar pragmatică. În România, conform articolului 73, alin (3) lit (i) din Constituţie amnistia poate fi acordată numai prin lege organică adoptată de Parlament. Care ar fi efectul acordării amnistiei pentru cei care nu doar vor recunoaşte rolul lor armat, în evenimentele din decembrie 1989, ci şi vor indica de la cine au primit ordine de represiune şi unde au acţionat concret?

Pentru că aceia care plâng şi azi fiinţele dragi aneantizate în decembrie 1989 vor măcar atât, la trei decenii distanţă de tragicele momente pentru fiecare familie şi azi îndoliată, să ştie cine poartă răspunderea unor represiuni sângeroase, în locuri marcate azi doar cu statui şi coroane simbolice...

___________

NOTA BENE:

Despre schimbarea la faţă a României, în decembrie 1989, am generat un schimb de opinii, la 6TV, cu istoricul Florin Şperlea, care în urmă cu 30 de ani era elev la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi “Nicolae Bălcescu”, din Sibiu, cu istoricul Constantin Corneanu, autorul unor studii de interes public, ce susţin o viziune diferită de cea a autorilor cărţii mai sus comentate, precum şi cu colonelul în rezervă Dan Mircea, azi expert în comunicare publică, dar care în decembrie 1989 şi-a trăit clipa de libertate asumată mai presus de condiţia de militar profesionist:

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite