Salvarea micului naţional

"Micii româneşti salvaţi de UE” – am citit pe ecranul unei televiziuni. M-am enervat un pic: iar ne salvează UE în ultimul moment? De ce nu ne-am salvat micii “prin noi înşine”, la timp? Dar după aceea m-am calmat.

Povestea de amor dintre România şi UE a început să scârţâie. “Proiect de ţară” până în 2007, aderarea la Uniunea Europeană a ajuns, după ce ne-am văzut cu sacii-n car, ca un mariaj obosit înainte de vreme, în care “el” îi spune “ei”, tot mai des, că mâncarea nu e bună, iar “ea” îi răspunde “lui” că o căsnicie e întemeiată pe valori, nu pe cratiţe.

Problema interzicerii bicarbonatului în mici a apărut acum mai an şi a luat – evident – aspectul unei teme de interes naţional: s-a invocat sfânta tradiţie şi s-au pornit dezbaterile. Un episod asemănător (uitat atât de repede?) se întâmplase la puţină vreme după aderare, când a apărut “ştirea” că telemeaua nu va mai putea fi vândută decât “pe plan local”. S-a dat ţara de ceasul morţii, iar reporterii s-au repezit prin Mărginimea Sibiului să-i întrebe pe ciobani ce-or să facă. Unul mai hâtru a demontat toată absurditatea situaţiei printr-o replică: “păi noi aici toţi facem brânză, o să ne-o vindem unii altora?”. Ulterior s-a dovedit că totul pornise dintr-o greşeală de înţelegere şi de traducere a documentelor europene: “piaţă locală” înseamnă, în limbajul de la Bruxelles, piaţa unei ţări întregi, nu a localităţii sau a judeţului.

N-am învăţat nimic din acest episod (nici din cel cu “asomarea porcilor”, nici din cel cu cazanele de ţuică, nici din altele). Iar dramoleta cu bicarbonatul ne-a luat iar – ca şi ninsoarea în fiecare an – pe nepregătite. Anul trecut, însuşi premierul a promis că va face şi va drege ca să apere gloria şi tradiţia micului naţional.  În fapt, nu UE ne-a salvat micii, nici premierul, ci doar faptul că – până la urmă – am trecut prin procedurile cuvenite în asemenea împrejurări. Invocarea tradiţiei şi a specificului cultural (şi mai ales gastronomic) este sacră în Uniunea Europeană, doar că birocraţia trebuie să-şi urmeze procedurile.

Noi asta n-am învăţat, după şapte ani de UE: că putem profita de tot felul de drepturi, înlesniri, excepţii, avantaje etc., cu condiţia să respectăm anumite reguli. N-am învăţat că “jocul european” funcţionează după reguli. Acesta e, de pildă, motivul pentru care sunt înregistrate foarte puţine mărci tradiţionale româneşti în UE. Căci n-am cerut mai multe. Acesta e motivul pentru care lobby-ul românesc pe lângă instituţiile europene e foarte slab. Deşi, în acest paradis al negocierilor pe care îl reprezintă Uniunea Europeană, tot felul de organizaţii – patronale, profesionale, ţărăneşti, cetăţeneşti etc. – sunt chemate să-şi promoveze interesele. Nu. Noi preferăm să ţipăm din toţi bojocii, în presa din ţară, că “UE ne cere” şi “UE nu ne lasă”, în loc să facem, discret şi eficient, nişte hârtii pe care să le înaintăm la timp şi unde trebuie. Iar când problema se rezolvă în ceasul al doisprezecelea, ne place să credem că “am fost salvaţi”.

Aşa încât povestea cu micul “interzis” şi apoi “salvat” de UE spune multe despre imaturitatea noastră naţională. Guvernul (şi funcţionărimea statului) se culcă pe-o ureche, dar nici cetăţenii ori organizaţiile (patronale, profesionale, cetăţeneşti etc.) nu fac ce trebuie. Dar toţi suntem români, mai mult sau mai puţin oneşti, aşa că o să sărbătorim “salvarea micului”. La un mic şi-o bere, desigur.