"Să vină miliardarii să ne salveze!"

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aşa au strigat locatarii unui ghetou de pe malul Lacului Morii, când ne-am dus să stăm de vorbă cu ei. Aici sărăcia se transmite din generaţie în generaţie. Ne ducem în vizită la

Aşa au strigat locatarii unui ghetou de pe malul Lacului Morii, când ne-am dus să stăm
de vorbă cu ei. Aici sărăcia se transmite din generaţie în generaţie.

Ne ducem în vizită la câţiva cetăţeni europeni din Bucureşti. Printre gunoaie, câini vagabonzi şi noroaie. Suntem chiar în spatele digului care ţine la respect imensitatea Lacului Morii.

Vedem o clădire cenuşie. Cu indulgenţă poţi să-i spui bloc. Cartoane la ferestre. Burlane. Parcă s-a dat un semnal, când am ajuns noi acolo. Mai mulţi oameni apar în faţa uşii de la intrarea în clădire. Femei, bărbaţi, copii. Nu-i aşa că ştiţi imaginea asta? Veche de când lumea. Ce s-a schimbat? Ne spune chiar comitetul de primire. "Să vină miliardarii. Să ne ajute Europa", strigă locatarii ghetoului. A trecut vremea când sperau la covrigul, supa ori salamul statului român.

Zicem că suntem ziarişti. Exact în acel moment se stârneşte vacarmul. Bocete, vaiete. Fiecare vrea să-şi povestească viaţa. E povestea tuturor oamenilor care stau de ani buni prin canalele patriei, în ghetouri, pe sub poduri, la marginea pădurii, în corturi sau cine ştie unde. Cei pe care i-am întâlnit noi acum au principii. Nu acceptă să li se spună boschetari, aurolaci, hoţi sau cerşetori. Se consideră doar blestemaţi. Ghinionişti din tată-n fiu.

Bărbat în postnatal

Intrăm în "apartamentul" lui Marian Vatamaniuc. El şi concubina lui, Floarea Berescu. Trecem de prima cameră, îngheţată. Ajungem la încăperea principală. Abia aici e cald. Oamenii şi-au făcut sobe. Se încălzesc cu vreascuri. Curent electric nu au. Locuiesc în blocul ăsta de şapte ani. A fost căminul unei întreprinderi din zonă. Nu departe de aici sunt ditamai halele părăginite. Amintiri de pe timpul socialismului învins. Un copil de trei luni e în pat, înfofolit. Altul mai mare, de şase ani, se uită la noi. "Mai avem un copil de trei ani. L-am dat la un centru maternal. Are grijă statul de el", ne spune tatăl, care susţine că preferă să fure, decât să-şi trimită odraslele la cerşit. Tot întrebasem noi ceva de "meseria" mâinii întinse. "Ne mănâncă şobolanii", se plânge femeia, care îşi ia repede pruncul, de parcă ar vrea să-l apere în faţa unui pericol nevăzut. Viaţă grea. Bărbatul n-a avut noroc. Părinţii lui au avut casă. Dar totul s-a risipit între ceilalţi fraţi, zice el. Apoi s-a angajat la ADP, după care a intrat în postnatal. Aşa primeşte de la stat opt milioane de lei vechi pe lună. Plus un ajutor social, încasat de concubină. Asta mai înseamnă încă 1,2 milioane de lei. Bărbatul are 40 de ani, iar femeia lui s-a apropiat de 30. Vor o casă numai a lor.

Au primit mobilă de la vecinii de stradă

Ajungem după aceea în casa Nicoletei Chirea, de 23 de ani, care se plânge şi ea de soarta crudă. Concubinul ei stă în pat, sub pătură, lângă sobă, alături de copilul lor de aproape patru ani. Femeia zice că s-a născut în Craiova, dar e în Bucureşti de la vârsta de un an. Părinţii ei au avut o casă în Capitală, prin Regie, dar au pierdut-o. Cică au fost înşelaţi. În fine, de câteva luni, femeia din faţa mea şi-a găsit adăpost în ghetoul ăsta. Gazdele noastre spun că trăiesc din alocaţia copilului, plus un ajutor social de 500.000 de lei, la care se adaugă şi banii pe care bărbatul îi mai câştigă pe unde munceşte cu ziua. "Vrem să ne ajute autorităţile", e singura cerere a Nicoletei. Dar până atunci îi ajută oamenii din zonă. De la o bătrână au primit mobilă. O bibliotecă. De la alţii, au luat două paturi, haine, pături. Prima familie era la parter, pe când acum suntem la etaj. De pe acoperiş se prelinge apa pe pereţi, când plouă, ni se explică sursa mirosului de mucegai din cameră.

Şapte camere, opt familii

Facem un mic recensământ. Blocul mai are şapte camere. O clădire mică. Un singur etaj. Se înghesuie aici opt familii. Ziceam că mai sunt şapte camere, pentru că la etaj lipsesc nişte ziduri interioare, semn că din locul acesta s-au "împrumutat" cărămizi cu nemiluita de-a lungul timpului. "Să spuneţi la autorităţi să ne ajute şi pe noi", auzim de la comitetul de plecare. Părinţi, bunici şi copii. Toată suflarea blocului s-a adunat în faţa clădirii. Punem şi noi o întrebare de final. Tot ne-am integrat şi putem să vedem lumea largă numai cu buletinul. Dacă aici, în ţărişoara noastră, n-aţi avut noroc, de ce nu vă duceţi în Europa? Alte bălmăjeli. Sărăcie, boală, copii mulţi, necazuri. Nu pleacă nimeni. Nicăieri. Stau aici. Pe poziţii. Îndură sărăcia, frigul, întunericul. Şi aşteaptă o minune. "Să vină miliardarii!", apare la un moment dat ideea unuia. Scânteia s-a declanşat brusc. Toată lumea scandează acelaşi lucru. Minute în şir. Ghinionul lor că nu-i aude nimeni în pustietatea asta! Miliardari, vedeţi că sunteţi aşteptaţi în Capitală, pe strada Grigore Grandea! La ghetou. Urmează despărţirea ca-n filme, cu oameni care ne urează drum bun şi ne fac cu mâna.

Familie înjumătăţită din cauza cerşetoriei

Altă familie, altă poveste. Ne umplem de fum până aflăm toate amănuntele. Un ţânc umblă prin cameră. O femeie bătrână stă pe marginea patului. Ne spune că se numeşte Elena Raicu şi are o casă în judeţul Vaslui, în comuna Costeşti. Bun, atunci de ce staţi aici, în Bucureşti, în spelunca asta? Vine întrebarea noastră. Răspunsuri bălmăjite. Nu înţelegi nimic. Nici de la bătrâna de 66 de ani, care zice că stă în "blocul" ăsta de trei ani, nici de la fiica sa, Luminiţa, care are, la rândul ei, şase copii, dintre care fata cea mai mare, de 17 ani, e măritată, aşteptându-şi bărbatul plecat la muncă, la ADP. Din cei şase copii ai Luminiţei, patru sunt în grija unei fundaţii. Au ajuns acolo, după cum recunoaşte mama lor, din cauză că fostul soţ al Luminiţei i-a dus la un moment dat la cerşit. Dar au căzut pe mâna autorităţilor.

"Mi-e dor de ei", se plânge mama lor, dar până la urmă recunoaşte că ţâncilor le e mai bine acolo unde sunt acum, la căminul acela, decât în ghetoul ăsta. Simt nu numai că fumul gros mi s-a impregnat în haine, de la soba spartă din cameră, dar parcă mizeria e tot mai grea pe mine. Nu mai suport şi ies val-vârtej. "Parcă suntem ciumaţi. Nimeni nu ne ajută. Ne mănâncă şobolanii", aud ultimele cuvinte, înainte să cobor scările.

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite