Aşa s-au petrecut lucrurile şi la mijlocul acestui ianuarie 2018, când Ziua Culturii Naţionale a inspirat, la rândul ei, fericit, Ministerul Culturii şi pe ministrul Culturii şi Identităţii Naţionale din ziua aceea, fireşte, să acorde cu acest prilej o Diplomă de Excelenţă unor venerabili ai culturii române, aflaţi vii sau încă vii şi dialoganţi la 85 de ani şi peste  85 de ani.

Diploma a fost însoţită şi de un foarte frumos buchet de flori, înmânate, amândouă, pomeniţilor venerabili, la Ateneul Român, în sala arhicunoscută a Filarmonicii „George Enescu, ai cărei păreţi sunt zugrăviţi de pictorul Costin Petrescu cu scene semnificative pentru istoria României, inclusiv ipostaza intrării biruitoare a lui Mihai Viteazul în Alba-Iulia, şi cu scene înfăţişându-i pe Regii Marii Uniri de la 1918.

A fost, recunosc, pentru vremurile tulburi şi repede schimbătoare pe care le trăim o clipă emoţionantă care se cuvine pe merit aplaudată.

Venerabilii, instalaţi onorant în cele două loji oficiale, pe timpuri, regale şi guvernamentale, din stânga şi din dreapta sălii, au fost salutaţi respectuos de către ministrul Culturii din acea zi de luni 16 ianuarie a acestui an, care a salutat, fireşte, şi publicul în rândul căruia se afla şi fostul preşedinte, profesorul universitar Emil Constantinescu, iubitor de cultură ca un admirabil intelectual cum este domnia sa.

Pe scenă se mai afla şi Filarmonica „George Enescu, pregătită să ofere concertul cuvenit.

Ministrul Culturii, domnul Lucian Romaşcanu, a citit apoi în ordine alfabetică numele celor 36 de venerabili aleşi să fie distinşi cu Diploma de Excelenţă şi, în scurte cuvinte, un rezumat al ”operei lor de o viaţă pusă în slujba culturii române”.

Fiind invitat printre venerabili, mi-am amintit în acea clipă discursul preşedintelui Franţei de astăzi, Emmanuel Macron, prin care acesta definea la funeraliile naţionale ale marelui scriitor  Jean dOrmesson esenţa spiritualităţii franceze dintotdeauna:

Da, suntem aici, diferiţi prin vârstă, condiţie, meserie, opinii politice, şi totuşi profund uniţi prin ceea ce este chiar esenţa Franţei: dragostea de literatură şi prietenia pentru scriitori.

Prin dumneavoastră, Franţa omagiază ceea ce Rinaldi denumea singurul lucru serios în Franţa, dacă judecăm la nivelul secolelor.“

Aşadar, dacă îmi permiteţi numai „să traduc“: esenţa Franţei este literatura, cu alte cuvinte cultura; cultura este pentru Franţa, de-a lungul secolelor, esenţa ei hotărâtor identitară.

Nu puteam, aşadar, să nu mă bucur pentru clipa culturală românească fericită căreia îi eram şi martor şi beneficiar. Şi nu puteam să nu-l felicit în gând pe Ministrul Culturii şi Identităţii Naţionale.

P.S.: Fiindcă veni vorba - cum zice românul - despre esenţa Franţei care este, repet, de-a lungul secolelor cultura, cum spunea preşedintele Macron în admirabilul său discurs, nu mă pot opri nici eu să-mi duc mărturia românească până la capăt. Istorica sală a Ateneului Român era pe jumătate goală, ca şi holurile, cu luminile lor strălucitoare pe jumătate stinse. Bine că, prin grija unui consilier al ministerului funcţiona liftul, altfel nu ştiu cum ar fi urcat venerabilii de 85 de ani şi peste 85 de ani cunoscuta scară în spirală până la lojă.

În sala pe jumătate sau mai mult de jumătate goală, mai nimeni dintre reprezentanţii clasei politice aflată la putere sau în opoziţie. Chiar mai nimeni.

Am întâlnit în hol, totuşi, cu excepţia ministrului aflat pe scenă, pe compozitorul şi dirijorul cunoscut tuturora Mădălin Voicu, secretar de stat la Cultură, bucuros sincer să-şi întâlnească venerabilii confraţi, şi pe domnul secretar de stat Victor Opaschi, la rândul domniei sale, apreciat în mediile academice şi, în general, culturale care, cu diplomaţie şi devotament, asigurase ani de-a rândul comunicarea Preşedinţiei şi Guvernului şi Primului Ministru socialist cu lumea culturii.

Am mai recunoscut în întunericul sălii pe Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Timotei, şi pe intelectualul de elită care este ministrul nostru de Externe Teodor Meleşcanu.

Trebuie să vă mai spun că la unii dintre venerabili n-a mai ajuns vestea invitaţiei, alţii au aflat de la mine, după festivitate, iar unul dintre cei prezenţi a fost uitat la citirea listei alfabetice, situaţie salvată pe loc de un consilier profesionist al ministerului, atent şi devotat evenimentului. Şi, astfel, ministrul a fost ajutat să dreagă busuiocul.

A doua zi, ministrul, un domn într-adevăr, a transmis telefonic scuzele de rigoare, stăruitoare şi sincere, cu o civilitate care nu se putea să nu fie bucuros întâmpinată.

La ieşirea din clădirea istorică monumentală, m-a cuprins bezna, era să zic berna, care stăruia deasupra Ateneului şi parcului din faţa acestuia. Nici vorbă de vreun sentiment sărbătoresc!

Aceeaşi beznă cuprindea şi odinioară strălucitoarea cafenea – braserie a Athenee Palace-ului, astăzi Hilton, în care am intrat bâjbâind printre mese, aflând de la personalul abia întrezărit în semiîntuneric că aşa este acum moda.

Am reuşit totuşi să bem, familia mea, câte o cafea, iar eu un pahar cu un delicios Merlot de Valea Călugărească.