România văzută din New York. Norman Manea: „Clasa politică de azi pare deplorabilă“

Cărţile scriitorului Norman Manea au fost traduse în peste 20 de limbi                    FOTO: EDUARD ENEA

Scriitorul Norman Manea vorbeşte, din postura celui care a trecut printr-o dublă traumă, despre disoluţia conceptului de „acasă“, regăsit în spaţiul exilului doar în puterea tămăduitoare a limbii române, dar şi despre România aşa cum se vede ea, astăzi, din New York

La 76 de ani şi 20 de volume publicate, după experienţa îndoită a exilului (la 5 şi la 50 de ani) şi după efortul adaptării în SUA – „cel mai bun hotel“ – şi al recuperării demnităţii corodate prin agresarea intimităţii în sistemul comunist, Norman Manea rămâne azi un om de o rară generozitate şi care reuşeşte să separe cu limpezime fâşiile de istorie pe care le-a trăit pentru a face portretul României actuale.Şocul traumatic resimţit în comunism, regimul care a însemnat un exil interior într-un stat dogmatic, a fost urmat de câteva şanse ale înnoirii şi confruntării necunoscutului, spune scriitorul care se uită cu simţ critic la România zilelor noastre. 

Seria publicistică realizată de "Adevărul" şi platforma media "România de la zero" continuă astăzi cu un interviu cu scriitorul Norman Manea, unul dintre cei mai apreciaţi şi prolifici autori români din afara graniţelor. 

După două decenii postcomuniste, portretul schiţat ţării natale include o clasă politică deplorabilă, o presă decăzută, corupţie generalizată, demagogie şi un discurs public tot mai violent. Într-un asemenea peisaj, domină şmecheria şi aroganţa, oportunismul ubicuu şi vesel şi se instalează teama că din lecţiile istorice ale precedentului secol contemporanii nu au reţinut marile potenţialităţi maligne ale omului, afirmă scriitorul. Vremurile în care trăim par să încurajeze un cinism crescut, mai crede Norman Manea, vizibil îngrijorat de diferenţa de oportunităţi între cei care pleacă şi cei care rămân, dar care îşi pune speranţa în inteligenţa şi seriozitatea tinerilor români pe care i-a întâlnit în afara ţării.

„Adevărul“: Herta Müller spunea că simte că i s-a furat ţara. Dumneavoastră aţi simţit asta? Cum s-a tradus acest sentiment în concretul şi rutina existenţei?
Norman Manea: Da, şi mie mi s-a furat  ţara, ca şi multor exilaţi, dar şi multora dintre cei rămaşi în locurile natale. Sunt deosebiri importante, totuşi, între exilul meu şi al Hertei Müller. Dacă acceptăm că patria scriitorului este limba  - „chiar când scriitorul e evreu şi patria e Germania”, spunea Paul Celan; chiar când scriitorul e evreu şi patria e România, aş completa eu –, atunci Herta Müller s-a „repatriat“ lingvistic, de fapt, deşi într-o altă geografie şi istorie. Şocul „arderii de tot“ a fost pentru mine nu doar dislocarea, cât disposesia lingvistică.  

Relataţi în volumul „Întoarcerea Huliganului“ cum v-a fost răpită intimitatea în clipa în care regimul v-a adus o familie străină în casă, cu care aţi fost forţat să împărţiţi spaţiul. Cum s-a schimbat noţiunea de „acasă” şi cum v-a afectat pe dumneavoastră?
N-a fost singura împrejurare în care era agresată intimitatea, un act de rutină al sistemului. Acasă, pentru mine, ca şi pentru mulţi exilaţi, nu mai este nicăieri, dar domiciliul există.  Domiciliul meu actual este America, pe care o consider cel mai bun hotel. Mai exact, New York-ul, pe care l-am numit „Capitala Dada a exilaţilor“. Nu e chiar rău. Cu timpul, domiciliul de mai lungă durată poate substitui, măcar parţial, vechiul „acasă“, dar rămâne, totuşi, de cele mai multe ori, un surogat, fie şi confortabil. Pentru mine, ca scriitor, limba este, cum a fost mereu, refugiul esenţial. Limba română. Am şi comparat, adesea, această locuire cu „casa melcului“ , cochilia, adăpostul, vizuina, purtate peste tot unde ne aruncă hazardul.

Şi dacă tot am intrat în această cameră a intimităţii, ce valori  presupune conceptul de „acasă“ şi cum au fost în cazul dumneavoastră modificate de experienţa comunistă, dar şi de experienţa exilului?
De la speranţa infantilă şi utopică a fericirii de basm, la început, comunismul a devenit treptat, pentru mine, o  şcoală a înstrăinării, un exil interior într-un stat dogmatic şi poliţist. Exilul propriu-zis care a urmat a fost o altă înstrăinare, care bloca multe dintre exaltantele oferte ale libertăţii.

Norman Manea, scriitorul exilului

Norman Manea, născut în 1936, în Bucovina, este astăzi profesor de literatură europeană şi „writer in residence” la Bard College, New York. Unul dintre cei mai prolifici scriitori români din afara graniţelor, Norman Manea a scris aproape 20 de volume – publicate în România de Editura Polirom. Anul trecut, Uniunea Scriitorilor din România (USR) i-a acordat Premiul Naţional pentru Literatură, pe care autorul l-a catalogat drept „un compromis tardiv“. Deşi foarte apreciat în afara ţării, Norman Manea a fost criticat în repetate rânduri de preşedintele USR, Nicolae Manolescu, care l-a numit „un om lipsit de talent“.
Norman Manea a trecut prin experienţa exilului de două ori, o dată la 5 ani, când familia i-a fost deportată într-un lagăr de concentrare din Transnistria. A doua oară în 1986, când a plecat cu o bursă în Berlinul de Vest, ulterior stabilindu-se în Statele Unite unde locuieşte şi astăzi.
În 1992 a primit Bursa Guggenheim şi prestigiosul Premiu MacArthur. În 2002 i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură Nonino pentru „Opera omnia“, iar în 2006, Premiul Medicis Etranger pentru cartea „Întoarcerea huliganului“. Tot în 2006 a fost ales membru al Academiei de Arte din Berlin.
În 2010 a primit din partea guvernului francez distincţia „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres“. În anul 2011 i s-a decernat prestigiosul Premiu literar Nelly Sachs şi a fost ales membru în Royal Society of  Literature în Marea Britanie. Cărţile sale au fost traduse în peste 20 de limbi.

Aţi trăit experienţa comunismului şi, în acelaşi timp, trăiţi acum experienţa americană. Aţi pus pe hârtie următorul gând: nicăieri nu se  poate învăţa mai bine singurătatea ca în America. Ce fel de  singurătate aţi învăţat în America şi cu ce e diferită de singurătatea trăită în România comunistă?
Citatul la care vă referiţi nu-mi aparţine mie, ci unui ataşat cultural italian care speram să mă readucă în Europa. Când am înţeles că este o simplă butadă care să amelioreze neputinţa  de a mă „salva“ de America, i-am spus că nu simt neapărat urgenţa unei instruiri suplimentare în solitudine, ştiu deja destule despre ea. Singurătatea americană ţine de un anume sistem de viaţă pragmatic, prudent în dezvăluirea slăbiciunilor şi eşecurilor, care ia forme dintre cele mai paradoxale într-o societate altminteri cordială, cu percepte comunitare şi caritabile de durată. În România, solidaritatea implicită contra puterii abuzive, ca şi o tradiţională coabitare gregară, cu efuziuni şi ranchiune frecvente, crea aparent o altă „temperatură“ a relaţiei umane.

Este remediul traumei o traumă şi mai mare, precum în cazul dumneavoastră? A fost exilul această traumă mai mare?
Exilul revenit la 50 ani, după cel de la 5 ani, a fost o traumă puternică pe care am definit-o, totuşi, drept  „privilegiată.“ După şocul traumatic de la început, am avut norocul să înţeleg şi chiar să asum unele  privilegii ale schimbării, şanse ale înnoirii, ale confruntării  necunoscutului, inevitabilele contradicţii, de asemeni, precum şi ofertele regenerării.

Cum se vede România din SUA?
Presupun că sunt mai puţini, azi, cei care cred că Budapesta este capitala României. Cine vizitează ţara îndrăgeşte natura ei şi, nu odată, natura deschisă şi convivială a cetăţenilor. Puţini au cuvinte bune despre administraţie şi politicieni. Ca întotdeauna, potenţialul produs de export rămâne, cred, cultura. Putem cita nume de muzicieni, cineaşti, regizori de teatru, oameni de ştiinţă şi, de ce să nu spunem, chiar a câte unui scriitor care prezintă o elevată carte de vizită a României.

În cărţile dumneavoastră am întâlnit o rană evreiască adâncită de cea comunistă. S-a mai închis această dublă rană?
Cioran spunea că dacă ar fi evreu s-ar sinucide. „Este greu să fii evreu“ spune o zicală idiş. Sunt afirmaţii uşor de îndreptăţit. Greu, da, dar nu neinteresant, dacă putem utiliza acest prea uzat cuvânt. Intensitatea, chiar şi în suferinţă, dar mai ales în gândire conferă puls zădărniciei cotidiene. Merită recitită profesiunea de apartenenţă a lui Einstein, care elogiază simţul critic şi simţul etic al
iudaităţii.

Vedeţi azi în antisemitism un pericol în România?
Numit şi „socialismul proştilor“, antisemitismul este vechi şi mereu nou. Oricum l-ai trata, – cu revoltă, umor, superioritate, cinism, indiferenţă –, degeaba. România a avut performanţe deloc invidiabile în antisemitism. Dacă există un pericol azi, când populaţia evreiască s-a diminuat drastic şi semnificativ, puteţi evalua, bănuiesc, mai bine decât mine. Trăiţi în România.

Cine vizitează ţara îndrăgeşte natura ei şi, nu odată, natura deschisă şi convivială a cetăţenilor. Norman Manea

Scurt pe doi

Ce e esenţial să ţinem minte din aceste două lecţii grele ale istoriei, Holocaust şi comunism?
Marile potenţialităţi maligne ale omului.

Cum s-a schimbat Norman Manea pe traseul Bucovina-Bucureşti-New York? Cine este Norman Manea azi?
Este un om în vârstă, perplexat de această vârstă, în care regăseşte adesea copilul, adolescentul, bărbatul tânăr – în diversele locuiri ale traseului pe care îl
amintiţi.
Sunteţi un om de o generozitate rară. De unde aţi moştenit-o?
Poate din atmosfera casei părinteşti. Probabil, şi din lecţiile pe care mi le tot oferă existenţa.

Şi-au pierdut românii azi generozitatea?
Evit generalizările de tipul „românii“, „nemţii“, „ruşii“, „evreii“. Trăiţi în România şi cred că întrebarea nu este întâmplătoare. Vremurile în care trăim par să încurajeze un cinism crescut.

Ce credeţi că ne defineşte azi, ca români? Ce ne uneşte? Şi ce ne separă?
Ar trebui consultat domnul Lucian Boia. Nu pentru vreun verdict definitiv, ci pentru stimularea unei dezbateri mai ample, reală şi realistă, cu fie şi lente consecinţe benefice. Un oarecare impact social, adică, dincolo de „gâlceava gânditorilor.“
 

Pentru mine, ca scriitor, limba este, cum a fost mereu, refugiul esenţial. Limba română. Norman Manea

„Tinerii români? Admirabili“

În anii de după 1989 un proiect naţional care a strâns consens a fost integrarea europeană. După 2007, România pare în derivă, îi lipseşte un proiect de ţară şi există voci critice care susţin că proiectul naţional pare acum dezintegrarea europeană. Dumneavoastră cum vedeţi lucrurile?
Integrarea europeană a fost o veche aspiraţie românească, mult înainte de 1989. Şi acum, încotro s-ar îndrepta proiectul mioritic? Spre Moscova, Pekin, Cairo, Caracas? Dubito. Sigur, este vorba nu doar de dorinţe şi fantezii, ci şi de responsabilităţi. Nu doar România nu mai pare încântată de Europa, dar nici comunitatea europeană nu este extaziată de situaţia din România şi nici nu a fost. Clasa politică de azi pare deplorabilă, presa decăzută din rigorile ei definitorii, corupţia generalizată, discursul public tot mai violent şi mahalagesc, demagogia aliată inefabil cu şmecheria, aroganţa alternând cu umilinţă profitabilă, oportunismul ubicuu şi vesel. După torida vară politică din „Anul Caragiale“ – în care unii prevesteau apocalipsa, iar adversarii lor promiteau paradisul – ne-am fi dorit ca învinşii să mediteze onest la erorile lor, iar învingătorii să aspire la consens naţional, la un eficient şi democratic „proiect de ţară“, nu la o hegemonie după vechi modele autoritare. Trânta tradiţională între adversari năuci se înteţeşte, însă injuriile sporesc narcisismul de gang.  Burlescul domină, grotescul înfloreşte. Dacă ar fi să ne referim doar la cultură, ce putem gândi despre un guvern care a restructurat lamentabil ICR-ul, dar s-a grăbit apoi să trimită o telegramă oficială de felicitare unui prestigios scriitor român, apărut pe locul nu ştiu cât pe o listă publicitară de „pariuri“ Nobel – ca la
cursele de cai? Nu ştiu să existe vreo reală conecţie a acestor „pariuri“ cu juriul de la Stockholm, care îşi dezvăluie candidaţii doar după 50 ani, dar dacă felicitările ar fi autentice şi, eventual, chiar bine-venite, ar trebui, cred, să se refere la premii obţinute, nu la potenţialităţi. Întâi zgudui o instituţie eficientă de „export cultural“, apoi vânezi aprecierea externă, ca să arăţi că eşti „global“? Provincialismul şi frustrările duc la o jalnică megalomanie de sat pierdut în ceaţa depărtărilor.

Care credeţi că sunt cele mai urgente probleme de rezolvat în România acum?
Independenţa justiţiei, supremaţia legii, soliditatea instituţiilor, profesionalismul, meritocraţia, etica muncii şi a responsabilităţii, civismul onest, deci autentic „patriotic.“

Cum vi se par tinerii români cu care aţi intrat în legătură? E şansa lor diferită de şansa generaţiei dumneavoastre? E istoria mai blândă cu tinerii de azi?
Excelenţi, mă grăbesc să spun. Tinerii români pe care i-am întâlnit în afara României mi s-au părut admirabili. Inteligenţi, cultivaţi, serioşi. Aş putea oricând exemplifica printr-o listă mai mult decât convingătoare. Sigur că şansele lor sunt incomparabil mai mari decât au fost ale noastre, dar viaţa nu e blândă cu nimeni. Frapant este contrastul între şansele celor din ţară şi ale celor aflaţi în afara ei.

Articolul este parte a seriei publicistice "Ce facem cu România", realizată de Adevărul în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero".