România mea de rahat, România mea orientală

Se pare că orientalismul ne cam sperie: în prezent ne sperie apropierea orientală de China, aşa cum, până nu demult, ne-a speriat apropierea de Turcia şi de balcani.

Totuşi, mie mi-e dragă Turcia şi îmi place balcanismul, şi nu mă refer la noţiunile atât de hulite – peşcheş, hatâr sau bacşiş –, nu. Ci România mea orientală e sinonimă cu memoria zaharicalelor.

Ce-mi doresc eu mie, dulce Românie

Ador dulciurile şi intuiesc că voi muri de diabet zaharat. Pe arhi-cunoscuta piramidă a nevoilor realizată de Maslow, pentru mine, dulciurile reprezintă nu doar nevoile bazale, fiziologice (somn, apă, hrană, sex), ci ele acoperă şi treptele următoare, cele de securitate (familia), dar şi cele de apartenenţă, dar chiar şi cele de stimă de sine: sunt ceea ce sunt, un mare consumator de dulciuri.

Împărtăşesc aici câteva amintiri dulci ale României mele orientale:

•    rahatul colorat şi moale mi-l cumpăra mama din alimentarele româneşti, când eram copil. Şi mi-amintesc cu dulceaţă cum, deîndată ce haina din zăpada de zahăr se topea pe buze, mi se lipea de dinţi şi se-ntindea ca o gumă de mestecat;

•    şerbetul de fistic mi-l oferea o vecină de bloc (bătrână ţigancă din Ploieşti, şi mătuşă de violonişti) cufundat pe lingură, într-un pahar aburit de apă rece; o vizitam cu mama şi mă-nvăţa să-njur;

•    baclavalele pline de sirop şi de nucă se leagă de timpuri mai recente când, funcţionar public la Primăria Constanţa, şedeam pe un trotuar în Piaţa Chiliei, în faţa unei familii de turci, de Ramazan;

•    halvaua cu cacao e o descoperire recentă, pe care o mănânc cu plăcere, după ce am redescoperit-o într-un supermarket de lângă garsoniera în care locuiesc de opt ani;

•    cozonacul (din bulgara buzunak, conform DEX) e pentru viaţa mea sinonim cu Paştele şi cu Crăciunul. Am învăţat şi eu să-l fac – devenind, după dispariţia mamei, o moştenire dulce românească.

•    tot din bulgară vine covrigul, pe care îl asociez de data asta livreşte – într-unul din cele mai dragi romane româneşti, Enigma Otiliei, reţin limpede pe Stănică Raţiu vorbindu-i mătuşii Agripina despre un „sentiment al enibaharului“.

Ar mai fi aici sarmaua în foaie de varză, pe care, asemenea caprei din povestea lui Creangă, mi le băga şi mama, de sărbători, cu insitenţă legendară, gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, pe gât.

Chiar şi şaorma, îmi place s-o savurez măcar o dată pe lună – ingredientele copioase ce ţi se scurg pe bărbie îmi dau un adevărat „sentiment al şaormei“.

Obiceiurile mele româneşti orientale

Nu voi renunţa la anumite condimente orientale ale vieţii mele capitaliste, cum ar fi:

•    să stau oblomoviceşte, ca un paşă şi să meditez la filozofia vieţii, la ratare şi la lumea nedreaptă.

•    S-ascult Gabi Luncă la vreun zaiafet, după ce beau câteva pahare de vin.

•    să discut filozofie cu un prieten, ca în Cehov sau în Dostoievski, fără nici un scop practic, doar aşa, de chef.

•    să discut politică, doar ca să-l înjur ca un ţigan pe un cutare politician.

•    să mă desfăt la o cafea la ibric, în amintirea cafelei la nisip, pe care-o miroseam, în copilărie, într-un kioşc cu desene de cămile pe pereţi, din cartierul vechi al Constanţei.  

Aceasta e România mea oriental-emoţională, la care nu voi reununţa niciodată. Face parte din memoria mea afectivă de care, dacă nu voi mai putea avea acces la ea, îmi va fi al naibii de dor.