România de azi are puncte comune cu URSS-ul lui Brejnev?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În viaţa statelor şi instituţiilor sunt momente de bilanţ, în care toţi trebuie să se gândească la ce au făcut, la ce nu au reuşit să realizeze şi mai ales la tipologia în care se încadrează. După 25 de ani de la marea schimbare, o identificare a anumitei tipologii a statului nostru este necesară.

Cu excepţia celor două proiecte integratoare, NATO şi UE, avem prea multă „dezorganizare controlată” faţă de limita admisă. Privind cu atenţie în istorie, am căutat să identific tipologiile care se aplică ţării noastre. Am avut o tresărire în timpul zilelor alegerilor prezidenţiale, care m-au condus spre o concluzie surprinzătoare: România poate fi încadrată cumva într-o tipologie întâlnită acum câteva 30 de ani la vecinii din est, prin anumite elemente ce se regăsesc astăzi la instituţii şi persoane cu funcţii în Bucureşti şi în teritoriu.

Evident, este vorba de o tipologie. Ea nu este completă şi nici nu poate fi. Totodată, ea are particularităţi faţă de elementul comparaţiei – Uniunea Sovietică a lui Leonid Brejnev. De asemenea, textul fiind pentru un ziar, este mult redus faţă de întinderea demonstraţiei, care are  aproape dimensiunea unei cărţi.

În primul rând, să prezentăm diferenţele. Nu ne referim doar la apartanenţa la NATO şi UE, la atitudinea paşnică a României relativ la orice eveniment extern – pentru că noi nu am avut şi nu avem o doctrină de tipul suveranităţii limitate faţă de vecinii noştri – sau libertăţile pe care le avem astăzi şi care sunt efective. Oricum, schimbările tehnologice ar fi transformat în parte şi URSS-ul spre altceva.

Diferenţa fundamentală este legată de atitudinea faţă de legalitate şi statul de drept – despre care apar unele detalii aici . Ecartul este imens în această sferă, mai ales că ultimii 3 ani au schimbat din temelii spaţiul public şi societatea românească.

În comunism dreptul şi implicit statul de drept era subordonat voinţei politice a partidului unic, care avea două scopuri: să se protejeze de orice tip de competitori şi să conducă integral statul şi societatea. De aceea prima sarcină a judecătorului în comunism era aceea de a executa dispoziţia partidului, iar apoi de a se raporta la lege. Astfel, telefonul dat de la partid judecătorului a făcut ravagii, când era necesar. S-a putut face asta inclusiv după 1990 la noi, dar acum – greu.

Statele comuniste au avut mereu ceva cu justiţia, controlând-o cu asprime, deoarece ştiau foarte bine că de cele mai multe ori ei ajunseseră la putere doar prin acţiuni ilegale, iar o justiţie care ascultă de Constituţie, Codul penal şi conştiinţă se va ocupa în primul rând de ei, ca principali luptători contra statului, iar după aceea şi de ceilalţi. De aceea în orice Constituţie statele se definesc ca mai întâi fiind de drept, iar apoi democratice, pentru că puterea majorităţii trebuie limitată de forţa dreptului şi de sentimentul social pe care dreptatea şi instituţiile judiciare eficace le generează.

Cu toate acestea, există şi anumite asemănări, care ne oferă o imagine mai bună a vulnerabilităţilor ţării noastre. Ele se bazează pe trei aspecte: economie, instituţii şi mental-ideologice. Combinate, acestea demonstrează că totuşi avem picioarele încă fragile, iar alte ţări ştiu foarte bine acest lucru, pe care îl folosesc în acţiunile lor relative la România.

„Elita” actuală a statului nostru nu va reunoaşte ce scriu acum, dar realităţile zilei îmi vor da dreptate şi îi va obliga să schimbe şi să se schimbe, nu există altă şansă pentru nimeni.

Pentru început, să precizăm că ne bazăm opiniile pe mai multe texte publicate în cărţi, ziare sau pe bloguri, dar dintre care am selectat câteva. De bază vor fi două, primul aparţinând istoricului Constantin Corneanu, care descrie situaţia URSS din timpul lui Brejnev, iar cel de-al doilea este un sondaj apărut acum câteva zile referitor la opinia tinerilor faţă de situaţia din ţară. De asemena, recomand şi textele dlui Florin Cîţu, un economist de valoare, care are diagnostice apăsate asupra sistemului economic român contemporan.

Pe scurt, câteva date despre URSS în timpul lui Brejnev, pentru a şti de unde porneşte comparaţia:

„Crizele de care avea să fie cuprinsă Uniunea Sovietică, atât pe arena internaţională cât şi în viaţa internă, aveau loc în condiţiile unei sărăcii zilnice generale, în lipsurile şi disperarea tuturor. La sfârşitul anilor ’80, Uniunea Sovietică nu mai ocupa un loc doi incontestabil în ierarhia economică mondială. Economia sovietică nu rămânea doar în urma cursei tehnologice, dar devenise, de asemenea, incredibil de risipitoare. O sumă de analize economice, făcute la nivelul anului 1987, arătau că economiile de tip sovietic consumă de două ori până la trei ori mai multă energie/unitate de producţie decât economiile bazate pe economia de piaţă din Europa de Vest. Risipa economică rezultată, starea de înapoiere industrială şi tehnologică demodată, au avut un impact advers asupra capacităţii de participare a URSS la comerţul mondial. Din ce în ce mai mult, ea exporta cu precădere materii prime şi minereuri, ca marea parte a lumii a treia, incapabilă să concureze cu exportatorii de frunte ai bunurilor manufacturate.

Raportul anual GATT, pe anul 1985, arăta că URSS venea de pe locul 11 în 1973  pe locul 15, la exportul de bunuri manufacturate, fiind întrecută, în anii dintre aceste două momente, de Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong şi Elveţia. În interior, nu fusese pusă în practică nici o reformă majoră. Sistemul devenea din ce în ce mai corupt, în beneficiul nomenclaturii şi al mafioţilor, care făceau în mod aproape deschis legea în republicile din Caucaz şi Asia Centrală şi îşi extindeau reţelele în întreaga Uniune Sovietică. Problemele naţionalităţilor erau din ce în ce mai evidente. Popoarele - de altfel, în ansamblul lor, bine educate - căpătaseră de-a lungul deceniilor o deosebită abilitate în arta supravieţuirii în condiţiile cele mai dificile. Planificarea centralizată impunea raţionalizarea. Industriile legate de armament şi de cercetare spaţială continuau să aibă prioritate absolută.

În ultimii ani de existenţă, Uniunea Sovietică a exportat arme şi echipamente militare în valoare de aproape 56,7 miliarde de ruble, iar ajutoarele militare acordate de aceasta în ultimii 5 ani (1986-1991) au însumat 8,5 miliarde ruble. .... Se poate concluziona că URSS a suferit pierderi enorme în cadrul acestor tranzacţii de comerţ exterior (42 miliarde ruble). O sumă de alte informaţii secrete şi analize socio-economice, precum şi alte categorii de informaţii scoteau în evidenţă faptul că sistemul socialist, respectiv URSS, era la un pas de dezastru, de colaps economic.

Operaţiunea “FAREWELL” desfăşurată de serviciul de securitate internă al Franţei (DST), în perioada 1981 – februarie 1982, a permis lichidarea reţelei de informaţii tehnico-ştiinţifice a KGB (Linia X), acest fapt având efecte negative pentru economia şi cercetarea productivă sovietică. Prin intermediul ofiţerilor din Linia X a KGB, Uniunea Sovietică şi-a procurat din Occident, la sfârşitul anilor ’70, 30.000 de aparate perfecţionate şi 400.000 de documente care vizau cercetarea tehnico-ştiinţifică. Între 1979-1981, 5.000 de arme sovietice au beneficiat în fiecare an de tehnologie occidentală. Achiziţionarea tehnologiei occidentale a permis Moscovei să economisească 6,5 miliarde de franci între 1976 şi 1980, echivalentul muncii pe care ar fi trebuit s-o presteze 100.000 cercetători pe an.

Încă din anii ‘70 o eminentă comisie de experţi ai KGB-ului a ajuns la concluzia că dacă evoluţia Uniunii Sovietice continua conform programului, atitudinilor, mentalităţilor şi prejudecăţilor existente, baza economică prin care se dorea dominarea lumii avea să se prăbuşească.”

S-au făcut statistici detaliate şi comparative între economia sovietică şi americană.

Sub aspect social şi moral, situaţia era şi mai catastrofală; alcoolismul se răspândea cu repeziciune, speranţa de viaţă scădea, deschidere ştiinţifică şi culturală nu era, iar populaţia îşi pierduse concret speranţa în mai bine. În plus, prima parte a anilor 1980 era dominată de sfatul bătrânilor – lideri peste 70 de ani, care se afirmaseră în timpul războiului şi care nu se pensionau, tragând după ei un mare număr de rude, într-un nepotism îngrozitor. Sistemul era blocat, pentru că la nivel politic era blocat raportul de forţe; doar venirea lui Gorbaciov a pus în mişcare lucrurile, dar nu în sensul dorit de el – însă căutat de multe popoare care depindeau într-un fel sau altul de centrul moscovit.

Dacă URSS era aşa atunci, cum putem compara România de azi cu acel stat, mai ales din acea perioadă?

Motivul este dat de trei întrebări la care vă rog să răspundeţi toţi: de ce vor atâţia oameni tineri să plece din ţară? De asemenea, ce s-ar întâmpla cu România daca timp de un an de zile nu s-ar mai putea pleca din ţară şi nici nu s-ar mai putea transmite bani în ţară din străinătate prin nici o modalitate? Iar ultima întrebare este legată de identificarea principalei trăsături a clasei politice româneşti.

„Aproape două treimi dintre tinerii intervievaţi cred că lucrurile în România se îndreaptă într-o direcţie greşită. Doar puţin peste un sfert dintre tineri consideră că direcţia este bună, iar restul de 9% nu au răspuns. În percepţia tinerilor, principalele trei probleme cu care se confruntă ţara în acest moment sunt: corupţia, sărăcia şi locurile de muncă/şomajul.”

„La nivelul maselor, acesta poate fi descris cel mai semnificativ, prin starea de spirit a societăţii: cea mai mică încredere în parlament şi în guvern din UE (13%R/33%UE); penultimul loc la satisfacţia de viaţă din Europa (40%R/79%UE); penultimul loc, la egalitate cu Grecia, referitor la satisfacţia financiară (36%R/64%UE); cel mai mare declin de optimism, după Grecia, în ultimii trei ani (de la 44%  la 20%); tineretul din România a trăit cel mai puternic declin de optimism între 2008 şi 2010 (mai mult decît Grecia): de la 63% la 27%; majorităţii românilor (56%) le este frică de viitor; rata criminalităţii este de 2,2 la suta de mii de locuitori, pe locul patru din Europa după ţările baltice; rata suicidului este mai mare decît în Europa şi se află în creştere (6,3 la suta de mii de locuitori de 15-19 ani, faţă de 4,6 în UE; 40,6 la bărbaţii între 50-54, faţă de media europeană de 28,7).” – text preluat de aici .

Toate aceste date sunt semn de sănătate a statului şi societăţii, ori de mare capacitate a economiei nostre?

Să insistăm puţin asupra economiei, dintr-un text de excepţie.

Orice taxă sau acciză aduce venituri la buget în primă fază, când o implementezi, apoi veniturile scad, pentru că oamenii, economia se adaptează. .... Deci în loc să transparentizezi şi să faci o politică fiscală previzibilă, în doar două zile ai creat un sistem fiscal care se complică şi creezi motivaţia pentru corupţie – or să fie mulţi care o să încerce să obţină cei 4 cenţi fără să fi plătit în prealabil 7.  .....

România încă are peste 130 de taxe, din care vreo 35 noi. De exemplu, în 2013 au crescut salariile în sectorul bugetar cu 6 miliarde de lei, iar în 2014 te vaiţi că n-ai bani la buget. Una, din două. Nu se poate să creşti salariile şi pe urmă să spui că n-ai bani. .....  Politica fiscală stă în taxele încă mari – CAS, TVA şi pe venit, şi pe profit etc. Dacă ne gândim că dintr-un salariu, dacă luăm ce plăteşte angajatorul şi ce plăteşte angajatul, ajungem cam la 45% din venit, e o povară fiscală îngrozitoare în orice ţară, dar mai ales în România. Totul a ajuns o luptă împotriva sistemului fiscal, din care până la urmă pierdem toţi, pentru că vor fi din ce în ce mai puţini bani de redistribuit şi administrat de stat.

România este exact ca majoritatea ţărilor din Africa, conduse de regimuri totalitare: cu cât impozitezi mai mult, cu atât se va duce toată economia în partea nefiscalizată. .....

Economia se restrânge, au trecut 5 ani de criză şi PIB-ul real e sub cel din 2008. Suntem cea mai săracă ţară din UE. Credeţi că e doar o întâmplare? Nu, e aşa pentru că acceptăm nişte decizii de o tâmpenie crasă când vine vorba de politici economice, acceptăm oameni care nu au încredere în economia de piaţă. Şi nu vorbesc numai de acest guvern, care e socialist, vorbim de 24 de ani de oameni politici şi de instituţii independente, cum e BNR, care nu au avut încredere în economia de piaţă. Asta e o problemă mult mai mare decât discuţia pe acciză. .......

Statul acuză mereu: ăia nu-şi plătesc taxele. OK, dar până la urmă acei „ăia“ care nu-şi plătesc taxele au de hrănit familii, au copii la şcoală ş.a.m.d., pentru ei este o analiză de beneficiu-cost personal. Restul e o chestie de corupţie. Sunt două lucruri separate. ..... Unii sunt corupţi şi lucrează şi cu statul, şi cu sistemul vamal, tot sistemul acela complicat, iar alţii încearcă să supravieţuiască. Pe cei care încearcă să supravieţuiscă statul ar trebui să-i protejeze, pentru că ei oferă dinamica acestei economii. Iar atunci când statul a făcut un pas înapoi, în 2005, aceştia au venit singuri şi au intrat în economia fiscalizată. Statul ar trebui să-şi folosească resursele de control pentru eliminarea corupţiei. Dar aici nu are niciun interes, pentru că este vorba de firme de stat sau firme care lucrează cu statul şi resurse personale pentru cei care reprezintă statul. .....

Indicele preţurilor de consum (IPC) nu discriminează, aşa cum o fac politicile socialiste ale guvernului. .....

Acest tip de gândire socialistă care promovează politici economice bazate pe o discriminare arbitrară în societate este periculos. Distorsionează cel mai mult semnalele din economie. De exemplu, cei care nu şi-au permis o maşină până acum, dar muncesc din greu pentru a achiziţiona una, ce să înţeleagă? Să renunţe la acest vis, pentru că, atunci când or să reuşească, or să plătească mai mulţi bani din buzunar pentru a o folosi? Discriminarea arbitrară reduce orice motivaţie pentru cetăţenii cu venituri mici să obţină venituri mai mari pe căi legale. Vor încerca mereu să-şi îmbunătăţească situaţia personală, dar asta va însemna că se vor ascunde de impozitele / accizele / taxele pe care le plătesc acum cei cu venituri la care ei aspiră.

Niciodată nu a existat un interes pentru privatizări, pentru un proces transparent al achiziţiilor. Pentru că atunci elimini din start căpuşarea statului. ........ Dacă am fi privatizat şi companiile care încă sunt administrate de stat şi am fi avut proceduri transparente de achiziţii publice şi fonduri europene şi o competiţie între sursele de finanţare, atunci s-ar adăuga venituri fără să taxezi mai mult. .........

Iar aceşti oameni care administrează economia nu vor să dea drumul acestor resurse din mână, pentru că au găsit un mod de a se îmbogăţi fără să muncească. Singura lor soluţie de a păstra această structură este să controleze şi să reglementeze pieţele la sânge. Pieţele lăsate libere le vor trage resursele şi nu îi vor mai lăsa să se îmbogăţească fără să muncească. De la reglementare şi neîncredere în piaţă începe totul.

TVA şi CAS trebuie scăzute concomitent, dar TVA ar avea un impact pozitiv mai mare pe termen scurt. Este posibil ca şi scăderea CAS, şi a TVA să aducă venituri mai mici la buget pe termen scurt faţă de cât aduceau în anii precedenţi. Dar în acelaşi timp, când vrei să ai politică fiscală pe termen lung şi sustenabilă, trebuie să fie un întreg pachet, şi atunci trebuie să te uiţi de unde să tai şi de la cheltuieli. Când în 2014 ai la cheltuieli cu salarii 7,4% din PIB, cât aveai şi în 2007, după ce în 2012 aveai 6,9%, când economia creştea cu 6%, s-ar putea să ai o problemă. Când îţi scade finanţarea, dar tu adaugi 4 procente din PIB datorie publică în 2012 şi după aceea duci de la 33% la 38% datoria totală, iar acum suntem aproape la 40%, ai iar o problemă.

Economia este un sistem complex, dinamic, nu este doar ceea ce ne prezintă guvernul, o relaţie contabilă între câteva variabile. Din păcate, aşa se implementează politica fiscală la noi: ăsta este consumul meu, tai TVA cu atât, înseamnă că îmi scad cu atât veniturile. Punct. Ei altceva nu ştiu sau nu ne dau de înţeles că ştiu.

Imaginea statului nostru, din punct de vedere economic, este simplă – din păcate. Puterea politică nu lasă orice agent economic să se dezvolte natural, după regulile economiei de piaţă. Politicile pro-pensionari – element sigur de vot – au sacrificat dezvoltarea şi avântul tinerilor, constrânşi să plece din ţară în număr mare, aproape 4 milioane de persoane. După cum se vede în acel studiu, „O treime dintre respondenţi afirmă că, peste 10 ani, se vad ca persoane realizate într-o alta ţară şi nu în Romania; mai mult, aproape 40% dintre respondenţi afirmă că şi-ar dori să emigreze, chiar şi daca numai temporar (pentru studii sau muncă).”

Abraham Lincoln spunea că poţi să îi minţi pe toţi o dată, pe un om toată viaţa, dar nu poţi să-i minţi pe toţi o viaţă întreagă.

De aceea să ne răspundă guvernele postdecembriste la aceste două întrebări:

De ce a plecat din ţară 20% din populaţie? Nu cumva pentru că nu au putut în aceşti 25 de ani să asigure o politică coerentă de dezvoltare, iar nu de îmbogăţire a unor camarile naţionale sau locale?

 De ce se caută din răsputeri să ascundă banii de tine, guvern ce fixezi politica fiscală? Nu cumva pentru că văd în tine un agresor, iar nu un partener cu care să colaboreze pentru un interes reciproc?

Economia noastră stagnează, alungăm mult din ceea ce înseamnă elită, subfinanţăm educaţia, dar când e vorba de ajutat săracii şi pensionarii multe guverne erau pregătite – orice impozit e bun pentru a-i ajuta. Complexul militar sovietic din timpul lui Brejnev este reprezentat în România de asistaţii sociali – prea mulţi din ei ca cei din Botoşani, care nu vor să muncească – şi pensionarii – prea mulţi ieşiţi pe fals la pensie, pe criterii medicale, corupţie şi fără stagiu complet de contribuţie.

Avem firme care produc camioane, trenuri şi autobuze bune, ieftine, dar tocmai municipalităţile din România nu le cumpără – comisionul e mai mic. Producem din ce în ce mai puţin marfă de calitate în companiile investitorilor români, pentru că aceşti actori autohtoni le put baronilor locali şi miniştrilor, pentru că ar cere preţuri mai mici şi nu ar mai ieşi la un contract cât de un jeep nou pentru ordonatorul de credite; nu putem să acceptăm ideea ca avem şi actori competitivi iar aşa îi ajutăm să intre mai repede în faliment.

O economie nu se dezvoltă prin buticuri şi firme care abia pot supravieţui 3 ani; fară producţie industrială nu există dezvoltare. Nu poţi construi o ţară doar de vânzători en-detail: dezvoltarea se face organic, prin tehnologizare de vârf şi o relaţie directă între firme şi universităţi sau şcoli tehnice şi profesionale.

De asemenea, există o trăsătură care uneşte toate guvernele noastre din 1990 până acum: ascunderea datelor reale faţă de cetăţeni. Limitarea informaţiei, transparenţă cât mai redusă şi chiar raportări de date false. Cine nu crede, să se uite la comunicatele din acest an ale Institutului Naţional de Statistică şi recesiunea tehnică sau chiat datele false date de un candidat la preşedinţie în timpul unei dezbateri televizate cu viitorul şef al statului. Opacitate cât mai multă, totul pentru a ascunde de ochiul cetăţeanului.

Şi ce s-ar ascunde de acest ochi? Mai întâi, achiziţiile publice realizate fără respectarea legii. De aceea la 8 dimineaţa vezi la ştiri pe unde se plimbă procurorii, iar seara cine primeşte mandat de arestare preventivă pentru 29 de zile.

Mai apoi, ce ar mai fi de ascuns? Evident, datele cu care operează instituţiile. De ce să ascunzi şi alte date decât cele care trebuie protejate, potrivit legii? Transparenţa e bună, dar nu pentru căţei? Băgaţi la cap, conducători de instituţii publice: fiecare informaţie care costă timp pentru a fi aflată de către cetăţean în relaţia sa cu statul costă bani, atât pe el, cât şi pe instituţia pe care o conduci.

Finit coronat opus: ceea ce se ascunde cel mai mult în instituţiile publice româneşti sunt organigramele şi numele personalului – alături de studiile lor. De aici, cele mai multe nepotisme şi angajări pe baza „P-C-R”. De aici reiese cel mai bine unde se ascunde incompetenţa. Cetăţenii trebuie să ştie ce funcţionari publici îi servesc, iar aceştia din urmă nu trebuie să se teamă: dacă sunt cu adevărat competenţi, pot răspunde la orice întrebare pe care le-o adresează un petent, un contribuabil. Incompetenţa nu se ascunde în spatele unui nume generic de instituţie, iar promovările nu se ascund în faţa oamenilor competenţi, care înţeleg primii unde începe sistemul instituţiilor să crape. Nu toţi cei 4 milioane de români plecaţi din ţară fac muncă necalificată, iar mulţi au plecat fiind buni în ceea ce faceau, dar nemaisuportând conduita arbitrară, discreţionară a şefilor incompetenţi numiţi politic.

„Încă din anii ‘70 o eminentă comisie de experţi ai KGB-ului a ajuns la concluzia că dacă evoluţia Uniunii Sovietice continua conform programului, atitudinilor, mentalităţilor şi prejudecăţilor existente, baza economică prin care se dorea dominarea lumii avea să se prăbuşească”.

Dacă la noi mediul politic nu se schimbă în bine şi nu îmbunătăţeşte predictibilitatea, administraţia publică şi fiscalitatea ne vom prăbuşi curând, pentru că UE este ceea ce ne-a fost dat, dar de băgat în traistă – trebuie să ne băgăm singuri dezvoltarea. Iar noi nu avem resursele naturale ale Rusiei, să putem să ne revenim mai uşor.

Însă vorbind de URSS-ul lui Brejnev, cel în care stagnarea, nepotismul, corupţia dominau, trebuie să extindem comparaţia la România, pentru că în economie e destul de clar unde suntem. Acolo diferenţele sunt ceva mai mari între tipologia URSS a anilor 1980 şi România de azi, dar la o privire mai atentă, şi acolo asemănările sunt mari.

Mari sunt asemănările însă sub aspectul instituţiilor.

Concret, osificarea şi blocarea accesului oamenilor energici, tineri şi de valoare – condiţii cumulative, atenţie!!! – la poziţii de responsabilitate în sistemele politice şi administrative sunt comune atât URSS-ului anilor 1980, cât şi României, după 1989. Evident, dacă eşti fiu, fiică, soţie sau amanta cui trebuie, ai tot viitorul în faţă – dar ceilalţi aşteaptă şi o vor face mult şi bine, stele nu sunt de ajuns pe cerul politico-administrativ şi deci, doar cu voie de la dumnezeii locali sau naţionali le pot atinge.

Aceasta politică de nepotism-corupţie-blocare a carierelor oamenilor de valoare este identică şi se observă în ambele elemente ale comparaţiei. Doar că România de azi are avantajul că cei dezamăgiţi pot pleca din ţară, pe când sovieticul anilor 1980 nu avea alte opţiuni decât să mai cumpere o vodcă şi să se întrebe cum de speranţa de viaţă era de sub 65 de ani, când totuşi inclusiv piticul sovietic era piticul cel mai dezvoltat din lume?

Nu e locul pentru a scrie despre construcţia elitelor la noi în anul 2014, sunt suficiente surse de informare totuşi. Însă este evident cum se promovează azi în instituţiile publice şi în structurile politice. Cine nu crede, să se uite la colegul lui Mihai Viteazul sau la audierile de minişti, ori la postările de pe Facebook ale mai multor „lideri”, sau la cine este azi în parlament şi cine era în 1990 ... şi lista ar putea continua prea mult.

Există cîteva instituţii aproape nereformate la noi: universităţile, unde reţelele şi clanurile decid încă, de multe ori cu sprjin politic. Apoi ministerele au rămas aproape la fel de închistate, cu un vârf al iceberg-ului în rîndul triunghiului Interne – Educaţie – Sănătate, cele mai puţin reformate şi mai căpuşate de familii şi implicit, cu rezultate mai slabe decât alte ministere mai conectate la mersul real al economiei şi justiţiei.

Iar în vârful piramidei, în acelaşi stil brejnevian, osificat şi închistat stau partidele româneşti.

Ele nu permit apariţia altor partide şi nu o vor permite prea curând, deoarece au înţeles abia pe 16 nov 2014 că cetăţenii nu îi mai vor. Deloc şi pe toţi nu îi mai vor. Dacă vor întîrzia cu schimbările în propriile rânduri, o populaţie care a prins gustul plimbărilor pe stradă – inclusiv în faţa sediului central al partidului de guvernământ – nu va ezita să iasă din nou, mai ales că, după cum spune şi cântecul, „după noapte vine zi”  ... şi o să vedem asta în primăvară, deşi nu ştiu dacă sugestia lui SOV, de a fi construite penitenciare noi, va putea fi îndeplinită până atunci.

Iar dintre aceste partide, există unul care a izbutit să facă destul de bine simbioza infracţională şi doctrinară, care îi era specifică şi sistemului brejnevian. Cine crede că nu era corupţie la vârf, cumva patronată de şeful suprem în URSS-ul lui Leonid Ilici, le recomand să caute date despre Iuri Ciurbanov – ginere, Galina Brajneva – fiică, şi despre operaţiunea Kaskad – de luptă contra mafiei la vârf acelor timpuri, declaşată de Iuri Andropov, viitor conducător suprem şi patron al lui Gorbaciov.

Partidele româneşti au reuşit, cu sau fară intenţie, să creeze această simbioză – cu precadere cel mai mare. Chiar dacă liderul suprem nu a vrut să pară că patronează corupţia din propriul partid, a ştiut destule despre ea şi a protejat-o, pentru că măsuri împotriva ei nu a luat.

Primul lider politic şi-a dorit să fie altcineva, dar a jucat în partidul sau rolul a doi lideri din conducerea de atunci ai URSS: Leonid Ilici Brejnev şi Mihail Suslov, gardianul ideologiei. Acest ultim rol se exprimă în numărul de votanţi pe care îi aduce încă partidului său. Stagnarea pe care acest om a impus-o partidului său – lângă el nu a crescut nimeni când conta singur peste 51% în ecuaţia puterii, iar acum e prea târziu – se vede în tipologia intelectuală şi economică a membrilor săi de partid, precum şi a votanţilor partidului.

Dar tot în acei ani 1980, în prima jumătate, mare lider a devenit Iuri Andropov. Şef al KGB, a aranjat cât mai mult posibil pentru o eficientizare a sistemului politic, ridicându-l pe Gorbaciov. A mai încercat să impună şi o anumită disciplină în rândul societăţii. Nu a reuşit prea mult, şi a murit după 15 luni de exercitare a funcţiei.

Mutatis-mutandis, a existat cineva cu inteligenţă şi putere în România, care chiar a creat un lider mai tânăr. Despre creator nu vreau să adaug nimic. Despre acest tânăr putem vedea cu toţii că nu a avut succesul lui Gorbaciov nici măcar în eliberarea unor energii ale naţiunii, şi cu atât mai puţin pe plan extern, deşi a încercat să aibă anvergură – şi o are exact cât să vadă ca partenerul strategic al României nu desemnează un ambasador la noi, tocmai din cauza lui şi a funcţiei pe care o ocupă.

De aceea, se vede că tânărul nu este un Gorbaciov, nici măcar în embrion – el e un simplu Konstantin Cernenko al anului 1984, cu aproape aceeaşi anvergură. Şi cum nici pe acela nu l-a ţinut funcţia mai mult de un an.

QED!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite