România otrăvită. Cum şi-au curăţat germanii pământurile contaminate

FOTO AP

Comunismul a lăsat în Europa o moştenire grea: pământuri otrăvite de industrializarea grăbită şi haotică. După 1990, guvernele s-au descurcat cu ea cum au putut – românii au ignorat-o, nemţii au folosit operaţiunile de decontaminare pentru a crea locuri de muncă

O strategie Naţională a Siturilor Contaminate şi Potenţial Contaminate, precum cea adoptată în România în august 2015, a fost votată în Bundestag încă din 2000, care venea în sprijinul legii şi consolida controalele: guvernul federal era obligat să facă eforturi pentru a creşte gradul de conştientizare în rândul societăţii şi a operatorilor economici cu privire la nevoia de a proteja solul de poluare, iar Ministerul Mediului era obligat să prezinte cel puţin o dată în fiecare sesiune parlamentară un raport al evoluţiei în acest domeniu. Republica Federală Germană (vestul democrat) făcea primul inventar al siturilor contaminate încă din 1985, estul mai aştepta. În 1987, RFG adopta prima Ordonanţă privind Siturile Contaminate.

Legislaţia a fost reformată însă după reunificare, în 1999 fiind adoptată Legea Federală pentru Protecţia Solului. Aceasta viza în primu rând fostele uzine şi depozite de deşeuri toxice, siturile contaminate fiind definite în lege drept „situri care cauzează degradarea solului sau reprezintă un pericol la adresa populaţiei”. Principalele două categorii în care sunt împărţite siturile contaminate în legislaţia federală germană sunt „foste depozite de deşeuri” şi „foste situri industriale”.

Contaminarea, „o barieră în calea investiţiilor”

În RDG, cea mai mare parte a siturilor contaminate au apărut ca urmare  activităţii militare, dar şi a minelor de uraniu, grupate în Thuringia şi Saxonia. Urmau uzinele chimice şi minele de cărbune din regiunile Leipzig, Bitterfeld, Halle şi Mersburg. Minele de cupru şi instalaţiile de prelucrare a acestui metal din Mansfelder şi operaţiunile de extracţie a lignitului din Mecklenburg-Pomerania de Vest şi Niederlausitz completau peisajul poluat şi dezolant rămas în urma sovieticilor.

„De la bun început, remedierea siturilor contaminate a reprezentat o prioritate în ceea ce priveşte estul Germaniei. Nu era vorba numai despre riscurile de sănătate sau de mediu, ci acestă contaminare reprezenta o barieră critică în calea investiţiilor necesare pentru relansarea economiei”, se arată într-un raport de mediu elaborat de Berlin după reunficare.

Astfel că una dintre primele măsuri luate după reunificare a vizat decontaminarea acestor situri. În 1992, Guvernul Federal a încheiat un acord administrativ cu autorităţile landurilor care făcuseră parte din RDG pentru curăţarea acestor pământuri. Guvernul Federal a acceptat să subvenţioneze 60% din costuri, iar autorităţile landurilor au plătit restul de 40%. În cazul proiectelor considerate şi mai importante, cheltuielile se împărţeau 75% la Guvernul Federal şi 25% de landuri. Din 1991 şi până în 2002, autorităţile germane au cheltuit în jur de şase miliarde de euro pentru curăţarea siturilor contaminate generate de extracţia lignitului. În acelaşi interval, peste 80% din aceste situri au fost decontaminate cu succes. Operaţiunile de curăţarea au început însă imediat după reunificare şi promovate în acelaşi timp drept programe pentru crearea locurilor de muncă.

Diferenţele de strategie dintre Berlin şi Bucureşti

În Germania, primele suspiciuni că siturile contaminate pot afecta sănătatea oamenilor, precum şi că poluarea se poate transfera din sol în apă, aer, floră şi faună au apărut în anii 1970. Dezvoltarea economică era însă mai importantă. În Bielefeld, Barsbuttel şi Hamburg au fost construite blocuri de locuinţe chiar pe situri contaminate. Inventarierea a fost o parte esenţială a procesului de curăţare. Spre deosebire însă de metodologia românească, nemţii au preferat să pună pe lista siturilor potenţial contaminate orice loc despre care existau suspiciuni de poluare. Astfel că, dacă în 1995, după reunificarea cu estul sovietic, Germania avea 170.000 de situri potenţial contaminate, numărul acestora a crescut la 360.000 în cinci ani. Decizia de a testa cât mai multe situri doar în baza unor suspiciuni avea, şi în Germania, consecinţe economice. „Simpla includere a unui loc în categoria siturilor contaminate are un efect semnificativ asupra valorii de piaţă al acestuia, precum şi a modurilor în care poate fi întrebuinţat şi chiar asupra folosirii sale ca gaj pentru un credit bancar. Includerea pe această listă nu înseamnă că, în urma analizelor, terenul va fi declarat contaminat”, se arată într-un raport de mediu din 2006.

Protocolul de decontaminare adoptat de nemţi se bazează pe barierele impenetrabile care limitează poluarea şi se asigură că aceasta nu se revarsă în terenurile învecinate. Apoi, pot fi utilizate diverse tehnici de curăţare, de la extragerea şi epurarea apei subterane până la decolmatarea terenurilor, în funcţie de factorul poluator şi de gravitatea contaminării. Metodele de „tratare” a solului toxic sunt fie chimice, fie termale, fie biologice. Toate sunt acum folosite în Germania.

Decontaminarea începută în Polonia

Punem şaua pe vacă, spunea Stalin despre Polonia după Al Doilea Război Mondial, când societatea se transforma din agrară în comunistă şi industrializată. Cinci decenii mai târziu, în 1994, locuitorii Cracoviei stăteau la coadă pentru a cumpăra apă potabilă. Cea de la robinet era maro şi mirosea a ouă clocite, aşa că polonezii dădeau câte 300 de zloţi (echivalentul a 0,13 dolari la cursul mediu din 1994) pe fiecare litru de apă curată. Femeile însărcinate erau sfătuite de doctori să plece din oraş pe perioada sarcinii. Cracovia se află în apropierea regiunii Katowice, intens industrializată, unde funcţionau termocentrale care ardeau lignit. Regiunea reprezenta 2,1% din suprafaţa totală a Poloniei şi genera un sfert din emisiile de dioxid de sulf şi oxid de azot din întrega ţară. În Europa, Polonia era responsabilă pentru 10% din totalul emisiilor de dioxid de sulf, unul dintre gazele toxice care provoacă fenomenul ploii acide. Polonia era şi cel mai mare poluator al Mării Baltice, iar autorităţile estimau că au nevoie de 6,4 miliarde de dolari pentru a-şi moderniza sistemele de canalizare şi instalaţiile de epurare a apei pentru astfel încât să ajungă la standarde conforme.

Într-un articol publicat în 1987 de cotidianul american „The New York Times”, viceprimarul Cracoviei  recunoştea că există o problemă. „Reorganizarea Poloniei după Al Doilea Război Mondoal a fost, în mare parte, bazată pe industrializare, o poveste despre transformarea unei societăţi agrare în una industrializate. Însă acum reorganizarea îşi arată părţile negative”, declara Marek Paszucha, viceprimarul Cracoviei. Trecuse un an şi jumătate de la tragedia de la Cernobîl, iar unele ţări din blocul estic nu doar că deciseseră să vorbească despre poluarea din interiorul URSS şi a regimurilor comuniste, ba chiar comandau articole despre asta în presa de stat. Polonia s-a numărat printre ele.

Simpla închidere a uzinelor vechi a determinat o scădere de 40% a poluării aerului în intervalul 1990-1993. Într-adevăr, economia a fost în recesiune doi ani, până în 1992, când a înregistrat o creştere de 2%. Polonezii au reformat la sfârşitul anilor 1990 toată legislaţia de mediu, corelând schimbările cu negocierile pentru aderarea la UE. La fel ca în cazul României, suprafeţe importante erau contaminate cu metale grele. În 1998, Polonia avea deja un inventar naţional al siturilor contaminate. „Este important de subliniat că poluarea cu metale grele la nivelul solului este acum localizată. Au fost demarate o serie de programe ample de monitorizare pentru a determina riscul de contaminare a terenurilor învecinate, precum şi gradul de poluare”, se arată într-un raport din 1998 al Institutului pentru Ştiinţele Solului şi Cultivarea Plantelor din Polonia.

Colectarea de date a continuat, iar operaţiunile de decontaminare au început, formându-se grupuri comune de lucru cu oamenii de ştiinţă din Germania pentru o abordare regională a eforturilor de curăţare a pământurilor. Atunci când Polonia a aderat la UE, în 2004, avea deja experienţă în decontaminare. Până în 2006, 95% din terenurile arabile ale Poloniei au fost decontaminate şi catalogate sigure conform standardelor internaţionale.