Români pe frontul islamic: în focul luptei

Românul Ruben pe frontul din Siria, în apropiere de oraşul Kobane (stânga jos). În dreapta, o familie de refugiaţi sirieni aşteaptă să treacă graniţa în Irak FOTO: EPA şi Mircea Barbu

Ziarul „Adevărul“ vă prezintă azi ultima parte a poveştii celor doi români care luptă în Siria împotriva Statului Islamic. Faptele de luptă, momentele cele mai tensionate din timpul atacurilor, dar şi pierderea unor camarazi sunt doar câteva dintre întâmplările despre care cei doi au vorbit pentru prima dată de la plecarea din România.

După ce în reportajul de ieri am aflat ce i-a determinat pe doi tineri români să plece pe frontul celui mai periculos conflict din lume, modul în care aceştia au luat legătura cu organizaţia YPG, principala forţă militară kurdă din Siria, dar şi traseul acestora până în prima linie, astăzi, cei doi voluntari ne duc alături de ei pe câmpul de luptă, într-o poveste incredibilă despre sacrificiu, compasiune şi aventură. 

Într-un război soldat cu peste o jumătate de milion de victime, cei doi tineri bucureşteni au reuşit să supravieţuiască, uneori în cele mai dificile condiţii, aflându-se, nu de puţine ori, faţă în faţă cu militanţii Statului Islamic. Mulţi camarazi de-ai lor au plătit preţul suprem, jerfindu-şi viaţa pentru apărarea kurzilor de pericolul jihadist, departe de familie şi prieteni, însă Armanchi şi Rubar (pseudonimele kurde ale celor doi) au reuşit să fenteze moartea la fiecare pas, cu fiecare noapte petrecută în prima linie, totul într-un amalgam iraţional de noroc, intuiţie şi antrenament.

„Nu e vremea 
ta să fii martir!“

În nopţile cele mai lungi, tânărul Armanchi avea impresia că orice zgomot „e un atac din partea Daesh“ (n.r.- numele arab al grupării Stat Islamic). Extenuat după zeci de ore petrecute în tranşeele din prima linie, acesta obişnuia să-şi roage colegul de planton să-l păzească „doar pentru câteva clipe“, cât să poată să aţipească, în ciuda zgomotului rafalelor de mitralieră din jurul său. Pare ireal, dar poveştile tânărului soldat sunt confirmate şi de ceilalţi camarazi, toţi întorşi de câteva zile din prima linie şi aflaţi acum într-o tabără de antrenament din munţii Kurdistanului irakian. Aici, tinerii primesc îngrijiri, se odihnesc şi îşi pun în ordine planurile de viitor. Cei mai mulţi par vădit afectaţi de ultimele luni, însă sunt şi unii pentru care războiul a fost o aventură, cu poveşti mai mult sau mai puţin credibile din perioada petrecută în Siria. Însă nu şi pentru tânărul bucureştean, născut într-o perioadă în care România nu a trecut prin niciun conflict armat.

În imagine, oraşul Kobane, locul unde s-au dat cele mai grele bătălii din ultimele luni 

Rezervat şi cu privirea pierdută, acesta îşi spune povestea fără să braveze. „Eram pe un deal, în prima linie. Am luat poziţia de tragere şi aşteptam să se apropie, iar un kurd m-a tras în spate şi mi-a spus că nu e vremea mea să fiu shaheed (n.r.- termenul arab pentru martir).“ Tocmai ce camaradul său kurd îi salvase viaţa şi el avea să realizeze asta doar mai târziu. Prins în vâltoarea conflictului, gestul său impulsiv de a se ridica în picioare în tranşee şi a deschide focul l-ar fi putut costa viaţa.

Armanchi a luptat în Serekane, o zonă intens disputată între Statul Islamic şi forţele kurde, cu o semnificaţie strategică deosebită. De partea opusă, jihadiştii aduceau forţe bine antrenate, cu experienţă în zone de conflict. De multe ori, tânărul român auzea pe frecvenţa radio vorbindu-se în rusă, semn că mulţi luptători ar putea proveni din Cecenia, o regiune din zona Munţilor Caucaz, cu o populaţie predominant musulmană. Depăşiţi numeric, de multe ori cu experienţă militară redusă, voluntarii străini din gruparea YPG au reuşit să le facă faţă şi să oprească avansul Statului Islamic în zonele locuite de kurzi.

Românul Rubar pe linia frontului sirian, la câţiva kilometri de avanpostruile Statului Islamic    

Cele mai multe operaţiuni militare ale kurzilor au fost coordonate cu forţele Coaliţiei. Rubar, românul în vârstă de 25 de ani originar din Berceni, susţine că ajutorul Coaliţiei nu a fost, de multe ori, neapărat un lucru bun. „A bombarda un oraş nu-i un lucru care se face pe moment. O greşeală la coordonare şi putem fi bombardaţi noi!“, mărturiseşte acesta, pe pragul unei case ce poartă urmele luptelor intense din ultimele zile. Într-adevăr, comunicarea între diferitele grupări care luptă în Siria este una cel puţin problematică. De multe ori, alianţele se schimbă rapid, internetul lipseşte cu desăvârşire şi informaţiile „la cald“ ajung uneori mult prea târziu la cei prinşi între linii, în acel „no man’s land“ de care cu toţii se tem.

La un pas de moarte

Rubar a simţit pe pielea lui ce înseamnă să te afli la un pas de moarte, chiar în urmă cu câteva zile, când comandantul unităţii din care făcea parte a călcat pe o mină improvizată, ascunsă în nisipul fin al unui drum din satul pe care îl eliberaseră cu o seară înainte. Totul s-a întâmplat la numai câteva minute după ce el însuşi trecuse pe aceeaşi potecă. „Comandantul nostru, împreună cu un camarad şi el voluntar străin au călcat pe o mină. Am auzit o explozie, undeva cam la 80 de metri de mine.“ Deşi ar fi vrut să-i ajute, cei mai mulţi
 luptători nu au putut decât să asiste neputincioşi la moartea comandantului lor. Voluntarul străin a supravieţuit miraculos, doar pentru că se afla la câţiva metri mai în spate de suflul exploziei.

„Vorbeşti cu o persoană cu zece minute înainte şi pe urmă nu mai e!“, pare să sumarizeze iraţionalul războiului tânărul român. S-a gândit că putea fi el? Oftează, după care trage aer în piept şi zâmbeşte. „Viaţa aici nu are prea mare valoare. Dacă nu eşti conştient că poţi muri în orice secundă, atunci n-ar trebui să te afli aici deloc.“

Vorbeşti cu o persoană cu zece minute înainte şi pe urmă nu mai e!

Aceeaşi „seninătate“ se aude şi în vocea compatriotului său. Armanchi, deşi fizic aflat departe de prima linie în aceste zile, nu poate să nu se gândească la posibilitatea unei tragedii. „Nu am venit aici să mor. Am venit să fac ceva. Dar dacă va fi să mor, atunci asta e!“, afirmă cu tărie tânărul.

Şi el a pierdut camarazi. „Trei kurzi şi un iranian“, afirmă Armanchi. Face referire la iranianul Ariel, unul dintre cei mai apreciaţi şi iubiţi luptători străini din brigăzile YPG. Armanchi l-a cunoscut şi l-a apreciat foarte mult, mai ales că acesta era un musulman devotat, care „se ruga pentru toate popoarele şi toţi oamenii“, atunci când îngenunchea pios, de cinci ori pe zi, cu faţa spre Mecca.

De ce luptă românii împotriva Statului Islamic? (Partea II)

Pierderea camarazilor nu e un lucru uşor. Şi asta ambii români o ştiu şi o înţeleg. Pentru cei care vin aici dornici de aventură, moartea celui care doar cu câteva clipe înainte era camaradul cu care împărţeai aceeaşi masă şi cort devine o realitate sumbră. Dacă până atunci războiul părea doar o imitaţie slabă a jocurilor pe calculator, cu care mulţi dintre tinerii voluntari compară situaţia din Siria, un om sfârtecat de o mină sau dintr-odată ţintuit de glonţul rece al unui lunetist le schimbă radical percepţia despre conflict, amintindu-le că războiul e doar o loterie absurdă a vieţii, în care prea puţine lozuri sunt câştigătoare.

Dor de casă

Când vorbesc de România, amândoi o fac cu plăcere şi relaxare. E printre puţinele momente în care zâmbesc. Departe de sentimente patriotice arzătoare, ambii tineri se gândesc cu bucurie la Bucureştiul natal. „Voi reveni acasă pentru câteva luni, să-mi vizitez familia. Dar eu vreau să mă mut în Kurdistanul irakian, undeva în Erbil”, susţine Armanchi. Şi Rubar e de aceeaşi părere. „Normal că voi reveni. Casa mea va fi întotdeauna în România. Aici voi sta doar atât cât pot să ajut.“  

Revenirea în România pare să nu-i îngrijoreze prea mult din punct de vedere al implicaţiilor pe care voluntariatul lor într-o zonă de conflict a unui alt stat îl are. „Eu am venit la YPG, nu la PKK. 
M-am interesat şi nu cred că voi avea probleme la întoarcere“, susţine Rubar.

Într-adevăr, majoritatea voluntarilor străini întorşi în ţările de origine nu au avut probleme cu autorităţile. Guvernele  occidentale, chiar şi cel al Statelor Unite, nu par preocupate de aceşti luptători, fiind mai degrabă interesaţi de cei care sunt activi de partea Statului Islamic şi revin în ţările de origine radicalizaţi, gata să comită atentate dintre cele mai 
violente.

Voi reveni acasă pentru câteva luni, să-mi vizitez familia. Dar eu vreau să mă mut în Kurdistanul irakian, undeva 
în Erbil.

Victimele despre care nu vorbeşte nimeni: refugiaţii

La graniţa dintre Kurdistanul irakian şi Siria, un şir lung de refugiaţi se aliniază în fiecare dimineaţă, în speranţa că astăzi va fi ziua când se vor deschide porţile şi vor putea să treacă râul Tigris, linia care separă Kurdistanul, regiunea unde kurzii din Orientul Mijlociu sper 
să-şi construiască într-o zi o ţară. O barcă cu motor ruginită face zilnic drumul de mai puţin de o sută de metri între cele două maluri.

Ofiţerul de pe partea irakiană trece pe partea siriană, ia paşapoartele celor care doresc să treacă pentru verificare. După ore bune de aşteptare, acesta revine, ţinând în mână cele câteva paşapoarte care nu au primit acceptul să treacă. Toată lumea se îmbulzeşte în jurul celui care împarte actele de identitate, în speranţa că numele lor nu se regăseşte pe lista celor care sunt prinşi între două lumi, la graniţa dintre un război şi o viaţă într-o tabără de refugiaţi.

O mamă îşi strânge fiica la piept, în aşteptarea permisiunii de a trece din Siria în Kurdistanul irakian 

Conflictul din Siria a început în urmă cu mai bine de patru ani. Iniţial o revoltă a sirienilor împotriva regimului autoritar de la Damasc, revoluţia care a cuprins întreg Orientul Mijlociu s-a transformat într-un război civil cu numeroase victime, majoritatea civili. La ora actuală, în lume, sunt peste patru milioane de refugiaţi sirieni. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) susţine că aceasta este cea mai mare criză umanitară din istoria recentă. Turcia este ţara cu cel mai mare număr de refugiaţi, circa un milion şi jumătate, conform ultimelor statistici publicate de Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR). Mii de civili iau zilnic cu asalt graniţele ţărilor vecine, în căutarea unui refugiu şi a unui trai liniştit, departe de urgia conflictului ce cuprinde din ce în ce mai multe zone din 
Siria şi Irak. 

Preţul este unul uriaş. Atât din punct de vedere al riscurilor, cât şi financiar. Pentru o călătorie în Europa, cei mai mulţi imigranţi ajung să plătească şi 10.000 de dolari, o sumă exorbitantă pentru o populaţie al cărei venit lunar nu depăşeşte câteva sute de dolari.
 Şi în ţara noastră, numărul refugiaţilor sirieni a atins cote alarmante. Numărul sirienilor care au primit azil în România a crescut de peste şase ori anul trecut, faţă de 2012, conform datelor furnizate de către UNHCR România. „Criza siriană a devenit cea mai mare urgenţă umanitară. Cu toatea acestea, comunitatea internaţională nu reuşeşte să răspundă nevoilor refugiţilor şi ţărilor care îi primesc“, a declarat, într-un comunicat, Antonio Guterres, directorul UNHCR. 

În loc de epilog

Două săptămâni petrecute alături de forţele kurde în Irak şi Siria nu sunt nici pe departe suficiente pentru a înţelege fenomenul complex al conflictului din Orientul Mijlociu. Crâmpeiele de declaraţii nu fac decât să invite la o reflecţie asupra unui fenomen care afectează întreaga lume, inclusiv ţara noastră – radicalizarea tinerilor şi recrutarea acestora în teatre de operaţiuni dintre cele mai violente locuri de pe glob. Între timp, de la realizarea reportajului, unul dintre cei doi români a revenit în România. Dar doreşte să se întoarcă în Irak, acolo unde se simte deja „ca acasă“. S-a înrolat în forţele Peşmerga şi pare că se îndreaptă cu paşi repezi spre o carieră în forţele militare din Orientul Mijlociu. Cu războaie din ce în ce mai hibride, o piaţă emergentă de forţe paramilitare dispuse să recruteze tineri dornici de aventură sau cu un simţ altruistic dezvoltat şi un fenomen al radicalizării on-line, pe reţelele de socializare, acesta este doar începutul unui proces complex, cu implicaţii multiple şi rezultate dintre cele mai surprinzătoare pentru noi toţi. 

Nota redacţiei: În urma unei solicitări primite din partea familiei unuia dintre cei doi tineri, am decis să modificăm textele acestei serii de reportaje, fotografiile şi postările video în aşa fel încât identitatea acestuia să fie protejată pe deplin.