Dincolo de mirarea în faţa acestui război intern, cred ca putem folosi aceste întâmplări pentru a pune în lumină o tema importantă, dureroasă şi foarte rar discutată cinstit: relaţia identitară a românilor cu ei înşişi. Şi despre cât de importantă este bariera frontierelor în cadrul aceluiaşi popor.

Voi face referire la trei articole, diferite ca stil, dar cu aceeaşi temă: diaspora care nu este chiar aşa cum pare. Primul îi aparţine lui Liviu Iolu, al doilea lui Mihai Angheluţă, al treilea, apărut cu puţin înainte de această discutie îi apartine lui Gabriel Diaconu. Voi adăuga întâmplări din România şi din Europa din experienţa personală şi voi încerca să fac o fotografie a frescei numită diaspora. A României de acasă şi a României pe care o luăm cu noi. 

Există o adresare la vocativ care revine în articolele menţionate:

  • Prea vă credeţi bă, deştepţi, ăia de afară, mai lasaţi-ne... Nu sunteti toţi doctori, profesori, IT-işti. Nu sunteţi toţi Brâncuşi sau Eliade. Bine vă fac ăia că se mai iau de voi. Că vă arată şi mizeria.

Greu de răspuns la acest urlet. Ce să spui: da, bă, aşa e! Nu suntem chiar aşa de deştepţi. Dar nu suntem nici toţi cerşetori sau hoţi de buzunare. O astfel de reacţie, într-un limbaj de argou, dar bine ancorat într-o mentalitate pe care o voi detalia, se intâlneste în melodia celor de la Parazitii Mesaj catre Europa. Este un refuz de a accepta o etichetă pe care ţi-o pun alţii. Nu suntem toti ţigani, nu suntem toţi hoţi. Asta este o etichetă pe care am primit-o în toată Europa, nu doar în Anglia. Am scris aici despre cum se intampla in Franţa. Dar nu suntem nici toţi căpşunari, curve şi spălători la fund de bătrâni, cum am auzit de prea multe ori din România. Este ceea ce ne spun, cu vorbe mai frumoase, distinşii autori amintiţi mai sus. Nu suntem doar elite. Suntem de toate, dar ce este semnificativ pentru noi?

Poate este semnificativă ura faţă de noi înşine. Nu suntem deloc bine în pielea noastra de români. Ne împărţim prea uşor în tabere şi ne desfiinţăm unii pe alţii. Spunem că la noi e ca la nimenea. Când se mai întămpla ceva nemaivăzut spunem că aşa ceva vezi doar în România. Când cineva se ridică ne place să îl tragem înapoi în mocirlă. Sa fie aşa ca noi. În această cheie înteleg dispreţul faţă de diaspora, o bucurie că nici ceilalţi, cei de afară, nu sunt mai breji. Caragiale era dezgustat, acum foarte mulţi ani, de acest fel de a ne vedea pe noi înşine. Era perioada formării poporului român, sfâşiat între sămănătorism şi copierea Occidentului, în special a Franţei. A urmat naţionalismul legionar, o fantezie sinistră care ne-a făcut să credem că suntem nişte aleşi ai divinităţii, numai buni să îi exterminăm pe alţii. Apoi s-a mai întâmplat în România un comunism naţionalist infiorător. Acesta, din păcate, a dat o lovitura teribilă sentimentului de stimă faţă de sine a poporului român, transformând-ul într-un naţionalism de grotă. Îl găsiti în Balanţa, americanul, spunea primarul beat la un chef alături de popă, e cel mai prost om de pe pamânt. Dă-i bă dreacu’, noi să fim sănătoşi. Hai să cânte muzica... Este naţionalismul care s-a întors în campania electorală, mândru ca sunt român şi că sunt ortodox, urlau Ponta şi Dragnea. I-au crezut oamenii din cele mai sărace părţi ale ţării, care au cele mai puţine motive să fie mândri. De fapt, moştenirea comunistă asta le-a lăsat, mândria, în lipsă de altceva, este ultimul refugiu al neputinţei politicienilor care profită de ţară. Este mândria drumului de pământ, al WC-ului din spatele curţii, mândrie urlată de Tudor Gheorghe şi acum şi atunci. Care a avut perioada ei de tranziţie după Revoluţie, când nu ne vindeam ţara iar cei care veneau de afară erau fie trădători fie profitori. Oricum, nu erau de-ai noştri.

În acest context are loc un fenomen puţin discutat, câteva milioane de români, aflaţi, marea majoritate, în plenitudinea forţelor de muncă şi la capătul unei formări profesionale, emigrează în Occident, „pleacă afară”. Nu există statistici clare, se vorbeşte însă de estimări între trei şi patru milioane de emigranţi. Adică o cifră uriaşă, o treime din populaţia activă care a rămas în ţară. Există profesii aproape condamnate să dispară, cum ar fi medicii, România fiind principalul exportator în Uniunea Europeană. Aceste cifre nu transformă însă această temă într-una semnificativă pentru România. De ce?

  • Pentru că fenomenul migraţiei a fost unul discret şi individual. Diaspora actuala nu este una compactă, nu există comunităţi care să fi plecat împreună, nu este nici o comunitate care a emigrat din motive politice sau culturale. Marea majoritate au emigrat individual, familial sau alături de un grup mic de prieteni. Marea majoritate nu au nici o poveste deosebită, au găsit o oportunitate profesională şi lucrează, plătesc taxe, merg la film, etc precum orice alt locuitor al ţării în care se află. Nu este o comunitate foarte gregară, nu există cartiere româneşti, nu există semne distinctive vestimentare care să individualizeze aceste grupuri. Există mici aglutinări în jurul bisericilor ortodoxe, ambasadelor, dar, până la alegerile din toamnă, nu cred că Diaspora s-a privit vreodată în oglindă. Acum începe să se manifeste ceea ce alte emigraţii etnice au mai demult, spiritul asociativ. De asemea, gustul pentru voluntariat. Aşa a fost posibil şi protestul „penibil” de la Londra. Putem avea obiectii de forma, eu gasesc însă demn de salutat faptul că cei ce acolo s-au putut organiza. Aşa cum s-au organizat şi la vot. Este o cristalizare a simţului civic al diasporei, daca putem ajuta să o facem. Daca nu, putem să ne abţinem?
  • Pentru ca exista un dispret pentru diaspora. Traian Băsescu, când era preşedintele ţării si începuse exodul medicilor, a spus-o foarte clar: Aşa, şi ce dacă pleacă? N-au decât! Ne descurcăm şi fără ei. Apoi s-a dus să se opereze la Viena. O atitudine foarte intâlnită şi foarte speculată, până la grotesc, în ultima campanie electorală.  Au plecat, să fie sănătoşi şi să ne mai lase în pace. Asta in varianta politicoasă, alţii ne-au făcut în toate felurile, nu ne băgăm noi să îi învăţăm pe cei din ţară ce să facă. Şi nu decidem noi, ăstia care ne credem mai deştepţi. Un epitet nou este cel de curcan zburlit. Faţă de pufoşii lui Palada parcă este un pas înainte, stilistic doar, altfel tot o piatră aruncată peste gard este. Acest gard care ne bântuie.
  • Pentru că există o responsabilitate pentru asta pe care nimeni nu şi-o asumă. Emigrarea masivă a fost o supapă care a permis conducătorilor de dupa 89 să îşi vadă de treburi liniştiţi. A fost si este un flux important de bani care au căzut din cer şi au ţinut în viaţă o economie din ce în ce mai prădată. A rezolvat şi problema locurilor de muncă, a fost ca mâna invizibilă a lui Smith  care a reglat piaţa. În logica dâmboviţeană, fraierii au plecat să îşi caute de lucru afară ca să trimită bani în ţară pe care sa îi fure şmecherii rămaşi aici. Dar să nu se bage în treburile de aici. Aşa se explică dezinteresul masiv pentru statistici privind emigratia, vot prin corespondenţă, eventuale programe de retenţie a talentelor în ţară sau de repatrirere a celor plecaţi. Nu ne batem capul cu aşa ceva, este prea complicat.
  • Pentru că există o diferenţă culturală. Oricât le-ar displăcea celor din ţară, există un plus de civilizaţie pe care îl dobândesc românii stabiliţi în Occident. Evident că nu toţi, vorbesc aici de o majoritate. De majoritatea celor fără multe studii, care s-au integrat foarte bine într-o altă cultură a muncii. Cei denumiţi cu dispreţ căpşunari. Este o forţă de muncă batjocorită în România, care a descoperit ca în Occident se poate trăi decent dintr-o meserie cinstită. În Occidentul care nu este perfect, în care nu umblă câinii cu pretzel în coadă dar în care drumurile nu au gropi si oamenii nu depăşesc pe contrasens. În care nu îţi taie nimeni cauciucurile de la maşină. În care trenurile vin la timp. În care nu se dă şpagă la doctor. În care nu este ruşine să ai Logan. O pierdere enormă pentru România această forţă de muncă, deloc recunoscută şi deloc apreciată. A fost şi ea la coadă la vot, şi-au luat şi ei un pic ţara înapoi. Sunt mai puţin vizibili, dar diaspora e şi a lor. 

 

Este de adăugat un aspect care scapă comentatorilor iritaţi de românii deranjaţi că sunt facuţi ţigani. Anume motivaţia acestor gesturi. In fostele tari colonialiste, ceaunul de ciorbă a fost după cel de-al doile război mondial plin cam jumătate. Un val de emigraţie la care nu am participat a muncit pe brânci ca să îl umple. A urmat apoi un val de politici socialiste care a inceput să împartă inechitabil ciorba, care a devenit din ce în ce mai puţină. Iar urmaşii celor din valul emigraţionist, acum cu burta plină, nu mai au chef de muncă, dar s-au obişnuit cu porţiile mari de ciorbă si fac scandal dacă lipseşte. Văzând acest lucru, şi o parte dintre localnici au adoptat politica farfuriei întinse, las’ că s-o găsi cine să muncească. Ba la un moment dat părea că nimeni nu mai trebuie să muncească, ciorba părea să cadă din cer. Între timp, emigraţia din care facem parte a venit să contribuie la umplerea ceaunului. Majoritatea dintre ei discret şi muncind pe brânci. Unii, puţini, dar foarte vizibili, au mai furat din el. Cei care erau responsabili de întreg procesul au văzut ca pe leneşi este greu să îi pui la muncă si să îţi asumi că ai greşit şi atunci au pus tunurile pe cei câţiva. Ca să nu pară puţini au zis că noi toţi furăm din ciorbă. Calculul e simplu, cei care muncesc cinstit vor inghiţi găluşca, fiind ei un popor blând, iar ceilalţi se vor hrăni un pic cu aburul făcut de această mişcare şi vor avea un vinovat pentru lipsa ciorbei. Iar cei care urlă spre noi îi reprezintă pe proprietarii cazanului, acum parţial împărţit cu restul ţărilor din UE, în Parlamentul European. Unde şi noi i-am trimis pe Becali si pe Vadim, ce dreacu’, doar nu suntem mai prosti. Cei care muncesc la cazan ar dori sa fie lăsaţi în pace de cei care nu ştiu cum să justifice în faţa propriului popor ciorba lipsă. În plus, dacă se pune un reflector pe ei, ar dori să le fie recunoscut rolul pe care îl au, nu să îşi asume o identitate pe care nu o recunosc. Despre asta era protestul, mai bine sau mai prost organizat. Doar că, de peste gard, din ţară, se mai aude un urlet: Bine vă fac, bă, ăia, că pun reflectorul pe voi! Ce-aţi căutat la ciorba lor? Aşa vă trebuie! Ce-aţi crezut, că o să vă respecte? Ce-aţi crezut, ca o sa fiţi toţi Brâncuşi? La acest strigăt caut un raspuns cu această serie de articole.

Sa spui „Je suis Channel 4” este o împietate atât la adresa victimelor de la ziarul francez, cât şi la adresa diasporei. Nimeni nu a tras cu arma în redactorii englezi, paralela între protestatarii români şi terorişti nu are absolut nici un fundament. Să protestezi, să dai în judecată, să trimiţi scrisori, să iţi spui punctul de vedere sunt lucruri normale într-o democraţie. Să acuzi pentru asta pe cineva de terorism este însă o infamie. Mai mare decât cea pe care au resimţit-o din partea televiziunii engleze cei care au protestat.

Pot oferi un alt clişeu la schimb: presa românească este într-un moment foarte prost. Majoritatea patronilor sunt sau au fost la închisoare, nivelul de exprimare a scazut enorm, stilul tabloid a învins, majoritatea titlurilor sunt ŞOC, GROAZĂ, SENZAŢIONAL, etc. Din vizita lui Iohannis în Franţa s-a văzut doar paltonul, am scris despre asta aici. Ne dă însă asta dreptul să punem toţi ziariştii într-o oală, să strigam de cealaltă parte a zidului: Cine sunteţi,bă, ăstia care ne faceţi penibili si iobagi? Răspunsul, categoric, este nu. Dacă cineva dă peste gard cu pietre, soluţia nu este să aruncăm altele inapoi. Este să ne cunoaştem mai bine, poate colorăm pietrele deja aruncate şi le expunem la un muzeu al toleranţei.

O notă despre documentar: este prost realizat artistic, unul din nesfârşitele lălăieli cu clişee etnice inspirate din Kusturica şi Bregovici. Care nu sunt români şi care au dat o pâine unui nesfârşit alai de fanfare şi tarafuri care bubuie tobele şi alămurile în Occident încastrând o marcă a unei culturi, totuşi marginale, a Balcanilor. S-ar putea numi Serbians&the rest are coming, daca ar avea un pic de respect pentru copyright. Dar cei doi nu au pretins că tot spaţiul ex-iugoslav este ca în filmele lor. Pisica alba, pisica neagră nu este film documentar. Apoi, astfel de decupaje se pot imagina despre orice: ce ziceti de un serial numit Bun venit la Bucureşti, primul episod în Ferentari? Sau Welcome to London, primul episod în cartierul chinezesc, al doilea în cele indiene, etc. Îţi trebuie o mare neghiobie culturală să operezi cu asemena stereotipuri. Dar aşa este mai usor, într-un mozaic e greu să dai cu piatra, într-un punct fix e mai simplu. Am intalnit turişti care işi aminteau despre Paris că e murdar pe stradă şi sub podurile de pe Sena miroase a pipi. Concluzia, las’ că nici Parisul nu e chiar de vis. Da, Parisul este mai murdar decât Londra, la Londra sunt zone înfiorătoare, în Bucureşti Ferentariul este la doi pasi de centrul bine luminat şi plin de lux. Ce tăiem la montaj?

Sunt trei teme din care putem tăia sau ne putem bate capul să le înţelegem: România de acasă, România celor plecaţi peste tot în lume şi ţiganii români ca revelator al ei, şi ei unii rămaşi în ţară, unii plecaţi afară. Sunt temele următoarelor articole din această serie.

Avem nevoie să lasam ipocrizia şi pietrele la uşă. Primele frontiere care ucid sunt cele din capul nostru.


Referinte:

Articolul lui Liviu Iolu, Je suis Channel 4. Reacţiile penibile la un documentar despre români (VIDEO) poate fi citit aici

Articolul lui Gabriel Diaconu O privire foarte critică asupra Diasporei. Dar nu răutăcioasă, doar necesară poate fi citit aici

Articolul lui Mihai Angheluta Iată cine ne-a „turnat” la Channel 4! Şi bine ne-a făcut! poate fi citit aici