Revoluţia română după 26 de ani

La împlinirea a 26 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, aproximativ jumătate dintre români socotesc că era mai bine înainte. Cei ce nutresc astfel de convingeri cred că ţara era pe mâini bune în vremea când la conducerea ei se afla Nicolae Ceauşescu, au nostalgii comunistoide de diverse calibre, ba chiar regretă de-a dreptul comunismul în întregul lui.

O arată diverse sondaje sociologice făcute de-a lungul anilor de institute concurente, drept pentru care rezultatele trebuie privite drept credibile, dar şi discuţiile cotidiene. Chiar şi tinerii care nu au trăit nici măcar o singură zi în comunism ori sub Nicolae Ceauşescu îi regretă şi pe unul, şi pe celălalt. Ba pentru că aşa aud pe acasă de la părinţi şi bunici că ar trebui să o facă, ba pentru că e la modă să fii stângist şi să crezi în nostalgiile kaghebisto-comunistoide cu generozitate împărţite de condeiul şi cărţile tatălui tuturor răniţilor şi discriminatelor imaginare din România, Vasile Ernu. 

Atunci când încerci să afli mai în detaliu motivele unei atare stări de spirit, altminteri extrem de îngrijorătoare, ţi se oferă explicaţii dintre cele mai felurite. Trec peste faptul că regretând comunismul, unii îşi regretă, de fapt, tinereţea pierdută, aşa cum ni se explică adesea.

Sunt persoane ce invocă siguranţa vieţii cotidiene, o siguranţă ce se identifica cel mai adesea cu certitudinea locului de muncă. Alţii echivalează siguranţa cu stabilitatea, uitând că stabilitatea excesivă ducea la sufocare. O altă categorie spune că, în vremea comunismului, ţara era independentă, respectată, avea o politică externă curajoasă, făcută la Bucureşti şi nu prin alte părţi. Nici măcar la Moscova. În afirmaţiile lor sunt susţinuţi fie de ceea ce văd în fiecare weekend la România tv, post în a cărui politică editorială reevaluarea pozitivă a comunismului şi a lui Ceauşescu se află la loc de cinste, fie pe la alte televiziuni.

Sunt, desigur, totuşi numeroşi oamenii, chiar din rândul nostalgicilor, care admit că, cel puţin în ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, alimentarele erau goale, aprovizionarea era catastrofală, casele erau neîncălzite şi prost ori deloc luminate. Da, dar adaugă unii dintre aceştia, „oamenii se descurcau”, omiţând să observe că descurcatul cu pricina implica nenumărate umilinţe. Unii încă îşi mai amintesc că 22 decembrie 1989 i-a prins cu doar trei ore de program la unicul canal de televiziune total aservit familiei domnitoare, cea de-a treia oră fiind oferită cadou în cursul anului 1989 de conducerea superioară de partid şi de stat după ce ani buni TVR avusese emisiuni de numai două ore zilnice. Neuitându-se a se menţiona că respectivul cadou era rezultatul înţeleptei politici a PCR, a secretarului său general în domeniul energetic.

 Numărul lucizilor nu este nici el de nebăgat în seamă. În îngrijorarea cu care observăm creşterea  celor ce regretă comunismul, e complet nedrept să nu îi avem în vedere şi pe cei ce nu îi uită puzderia de rele. Există, fără doar şi poate, semeni de-ai noştri care încă îşi mai aduc aminte de omniprezenţa Securităţii, de telefoanele ascultate, de corespondenţa cenzurată, de drepturile omului sistematic încălcate, de teama de fiecare zi. Îşi aduc aminte de toate aceste realităţi trecute şi le condamnă, nemaidorindu-le repetate. Sunt semeni de-ai noştri ce pun degetul pe rană şi spun că ceea ce le-a lipsit cu adevărat în cei aproape 50 de ani de comunism românilor nu au fost neapărat pâinea, căldura, electricitatea, serviciile sigure, dar prost plătite, programele tv, ci libertatea.

E adevărat, cei 26 de ani trecuţi de la căderea comunismului nu le-au prilejuit prea multe motive de satisfacţie românilor. De bucurie nici atât. Bunăstarea materială aşteptată e departe, chiar dacă din magazine nu lipseşte nimic. Viaţa de zi cu zi nu e tocmai calmă şi prietenoasă, activiştii partidului unic de ieri au fost înlocuiţi de politruci încă şi mai arivişti şi mai hrăpăreţi, parlamentarii îşi văd cu precădere de propriile interese, calitatea clasei politice e în continuă degradare. Neîncrederea în partidele politice e mai acută decât oricând, la aceasta contribuind esenţial dezamăgirea profundă produsă de USL, alianţă politică percepută în 2012 ca o salvare prin raportare la fărădelegile guvernării portocalii, dar simţită în noiembrie 2015, după tragedia de la Colectiv, ca fiind încă şi mai rapace decât cei ce au precedat-o la putere.

„Toate partidele fură prin rotaţie”. Cam aceasta era ideea care circula printre manifestanţii adevăraţi din primele zile ale protestelor din noiembrie. Un semn că cetăţenii României nu se mai aşteptau la nimic bun şi că nu mai credeau în puterea politicului şi a partidelor de a mai schimba ceva. Românii au realizat şi au spus cu glas tare că puterea legii e fragilă, că legile şi justiţia sunt selective, că aleşii îşi croiesc acte normative în propriul interes, că în România de azi ca şi în cea din vremea comunismului toţi oamenii sunt egali, dar unii sunt şi mai egali.

Guvernul de tehnocraţi cu derogare condus de dl. Dacian Cioloş a fost acceptat de partide nu neapărat fiindcă acestea s-ar da de ceasul morţii să se reformeze în timpul care le-a rămas până la viitoarele alegeri. Ci doar din motive de imagine. Ori de sperată, amăgitoare refacere a acesteia. Atât PNL cât şi PSD mimează reforma, se jură că nu vor mai fura şi nici cu raţa-n gură nu le vom mai prinde, adoptând coduri de integritate elaborate după metoda copy paste. Coduri care, fără doar şi poate, vor avea cam aceeaşi durată de viaţă ori aplicabilitate efectivă precum Codul eticii şi echităţii socialiste inventat de Ceauşescu şi adoptat de PCR de ochii lumii pe la mijlocul anilor 70 ai secolului trecut.   

Tot felul de activişti de partid apar pe la televizor şi ne asigură că atât PNL cât şi PSD se leapădă şi de corupţi, şi de urmăriţi penali, şi de plagiatori, şi de beneficiarii contractelor cu Statul, şi de foştii securişti, şi de agenţii sub acoperire fără a preciza cum îi identifică. PSD ne asigură chiar că s-a lepădat şi de comunism. Drept pentru care pe listele sale nu se vor afla candidaţi care odinioară au fost activişti PCR. Semn că PSD s-ar lepăda până şi de Ion Iliescu şi de figura lui tutelară.

Cine să îi încreadă pe respectivii? Nici măcar Alina Gorghiu şi Vasile Blaga, fie şi numai pentru motivul că măcar de una dintre hibele menţionate mai sus suferă chiar ei înşişi. Ca şi Gheorghe Flutur, Teodor Atanasiu, Gabriela Vrinceanu-Firea, sinistra Andreea Paul Vass, Emil Boc pe care sigur îi vom vedea candidaţi la vreo dregătorie. Cei pe care nu îi vom vedea şi-au probat deja integritatea votându-şi marţea trecută, adică acum o săptămână, pensii speciale.  Oare cum explică această măgărie, această insultă fără seamăn la adresa românilor prea-cinstitul Liviu Dragnea? Dl. Dragnea nici nu o explică. O încurajează şi ar vrea-o extinsă. Sau cum o explică principialul Tăriceanu? Că de la Gabriel Oprea nici la explicaţii nu ne mai aşteptăm.

Numai de minciuna deghizată în integrităţi şi coduri de prevenţie inventate nu mai avem nevoie. Oricât de îndepărtate de comunism, de strategiile lui şi ale PCR s-ar lăuda a fi atât PSD, cât şi PNL.   

Fără doar şi poate, viaţa de zi cu zi din România de azi oferă numeroase motive de dezamăgire. Câteodată chiar de disperare. Ori de revoltă. Chiar şi după data de 4 noiembrie, atunci când, măcar pentru câteva zile, am sperat că România se schimbă. Dar dincolo de supărările de care nu am fost scutiţi în anii post-revoluţionari, de care nu suntem scutiţi nici azi, nimeni şi nimic nu ne îngăduie să socotim libertatea drept o valoare negociabilă. Să o înţelegem ca pe ceva la care se poate renunţa pentru câtva timp, în schimbul unor avantaje imediate. Greşeala aceasta au comis-o românii atunci când au creditat comunismul – în august 1968, de pildă.. Atunci, în entuziasmul mitingului ceauşist, credulii s-au ars, iar ei şi urmaşii lor  nu mai au voie să producă litanii pe altarul nostalgiilor desuete. Că libertatea poate fi folosită cu folos şi chiar poate duce la schimbare au dovedit-o cele câteva zile de proteste autentice de la începutul lunii trecute. Păcat că spiritul acelor zile s-a stins mult prea repede, păcat că de acel spirit au profitat tot felul de organisme şi organizaţii care s-au substituit demonstranţilor, şi-au trimis falşii reprezentanţi la Cotroceni, ba chiar au încercat să îşi infiltreze oamenii în zonele de decizie.

Într-un interviu acordat ziarului Adevărul, interviu publicat la 7 august 2009 şi republicat în cartea Din vorbă-n vorbă- 23 de ani de întrebări şi răspunsuri (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013), filosoful Andrei Pleşu povesteşte că, invitându-l cu ani în urmă pe reputatul istoric şi politolog american Tony Judt să conferenţieze la Colegiul Noua Europă despre nazism şi comunism, acesta a spus că răul cel mare a fost nazismul, în vreme ce pericolul cel mare rămâne comunismul.

La această observaţie foarte fină şi la adevărul conţinut în ea, v-aş invita să reflectăm acum, la 26 de ani de la căderea comunismului în România. Să ne reamintim că el, comunismul, şi-a fundamentat existenţa pe minciună. Şi că numai de minciuna deghizată în integrităţi şi coduri de prevenţie inventate nu mai avem nevoie. Oricât de îndepărtate de comunism, de strategiile lui şi ale PCR s-ar lăuda a fi atât PSD, cât şi PNL.