Revoluţia Română văzută de la Chişinău

Vitalie Ciobanu: Revoluţia Română a însemnat o eliberare şi pentru noi, basarabenii

După 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie suntem într-o realitate diferită de cea pe care ne-am imaginat că se va instaura după o jumătate de secol de totalitarism roşu, constată Vitalie Ciobanu.

Când încerci să vorbeşti despre istoria trăită de tine, nu de alţii, din vremuri mai îndepărtate, îndosariate şi catalogate, te izbeşti de o dilemă. Emoţia amintirii, redării cât mai fidele a ceea ce ai trăit în puritatea ei originară – mai ales dacă e vreun eveniment important, fondator pentru un popor, cum a fost Revoluţia din Decembrie 1989 – are de înfruntat conştiinţa urmărilor sale nu tocmai fericite. Însă trăim în prezent, cu necunoscutul în faţă, şi tot noi, oamenii, alegem ca istoria să curgă într-un sens şi nu în altul.            

Am trăit Revoluţia Română din Decembrie 1989 ca tânăr redactor literar la Editura Hyperion din Chişinău. Mă întorceam din pauza de prânz cu un grup de colegi, când la intrarea în blocul nostru de 13 etaje ne-a întâmpinat Gheorghe Chiriţă de la secţia traduceri ca să ne dea vestea cea mare: „Ceauşescu a fugit! România e liberă!” Ne-am îmbrăţişat atunci de-a valma, râdeam, nu ne venea să credem. Ştiam despre baia de sânge de la Timişoara din emisiunile Europei Libere şi aşteptam în tensiune deznodământul: ce va fi cu România?... La editură cineva adusese un aparat de radio puternic, o Spidola sovietică, mare cât o noptieră, aşa că ne-am înghesuit atunci vreo 20 de inşi într-un birou strâmt să ascultăm vocea României democratice. Vorbeau intelectualii, disidenţii – Mircea Dinescu, dar şi Ion Caramitru şi alţii –, vorbeau reprezentanţii noii puteri pe care nu-i cunoşteam: Ion Iliescu, Dumitru Mazilu. Era un entuziasm general. Apoi, zile la rând am urmărit la Televiziunea Română revoluţia în direct, în transmisie continuă.

Toate visele şi aspiraţiile celor patru decenii de înstrăinare a noastră, a basarabenilor, de România păreau să se sfârşească. Eram încă în Uniunea Sovietică, dar de câţiva ani perestroika lui Gorbaciov ne hrănea orgoliul de oameni care se puteau exprima liber, nestingherit. Citeam articole din presa moscovită – „Literaturnaya Gazeta”, „Ogoniok”, „Novîi Mir” –, romane până de curând interzise: "Copiii din Arbat" de Rîbakov, "Doctor Jivago" de Pasternak, "O zi din Viaţa lui Ivan Denisovici" de Soljeniţîn, "Eşafodul" de Cinghiz Aitmatov … Trecusem prin mari mişcări de stradă şi manifestaţii publice împotriva guvernului RSSM-ist şi a Uniunii Sovietice.

Şi în tot acest răstimp nu ne părăsea jena că Basarabia devenise deodată o lumină pentru românii din ţară. Ieşenii priveau televiziunea de la Chişinău, cu pronunţia ei palatalizată, şi credeau că suntem o oază de libertate şi democraţie. Citeau ziarele moldoveneşti cu alfabet chirilic, scrise agramat, şi ne invidiau pentru curajul nostru. Iar noi eram exasperaţi că în timp ce revolta cuprinsese alte ţări din lagărul comunist – RDG-ul, Polonia, Ungaria, România părea surdă şi mută. Se pregătea să-l realeagă pe Ceauşescu la al 14-lea congres. Europa de Est îşi revendica libertatea, iar România „geniului Carpaţilor” îşi apăra suveranitatea, independenţa, sărăcia, frigul şi teroarea.

Cu trei luni înainte de răsturnarea lui Ceauşescu, pe 31 august 1989, în Basarabia limba română fusese proclamată limbă de stat şi s-a decis revenirea la grafia latină. Apăruse primul ziar cu litere româneşti, "Glasul", tipărit în Letonia. Un jurnalist adusese exemplarele acelui ziar la editură: a fost o mare senzaţie. Pe prima pagină era portretul lui Eminescu şi poezia "Doina", care nu figura în nicio ediţie a operelor poetului naţional, apărută în RSS Moldovenească. Lectura şi răspândirea "Doinei" te putea costa exmatricularea de la universitate. Ca şi lectura cărţilor editate în România. Ele se găseau la librăriile „Drujba” (ale ţărilor socialiste) de la Moscova, Kiev, Cernăuţi, Odessa sau… Krasnoiarsk, în Siberia, nu şi la Chişinău.

Toată copilăria şi adolescenţa mea am visat la România – ţara părinţilor mei, născuţi înainte de 1940, dar interzisă mie, născut cetăţean sovietic. Chiar dacă era în proximitatea noastră, România era o pată albă pe hartă, un fel de Atlantida dispărută în adâncurile Oceanului, despre care se mai povestea doar în cărţile vechi. Nu găseai în ziarele editate la Chişinău nicio informaţie, oricât de mică, despre România. Citeai despre orice altă ţară din „lagărul socialist”, aflai veşti despre Mongolia, China, Coreea de Nord, Laos, Vietnam. Imperialiştii şi capitaliştii americani măcar erau blamaţi, dar existau. România nu exista. „Găseai” România doar în trecutul burghezo-moşieresc. Cuvântul român era asociat sintagmei „fasciştii români”, trupele „germano-române zdrobite în urma operaţiunii Iaşi-Chişinău de glorioasa armată roşie”… A fost a doua ocupaţie sovietică după prima, cea de la 28 iunie 1940. În acest climat de minciună şi manipulare feroce au crescut generaţii de basarabeni după război.

Revoluţia Română a însemnat o eliberare şi pentru noi, basarabenii, o mare şansă care se materializa în timpul vieţii noastre, deşi nu crezuserăm că va fi posibil. O eliberare care anunţa visul reunirii cu Ţara. Nu s-a întâmplat. Iluziile mi-au fost umbrite prea repede, la o zi-două după răsturnarea lui Ceauşescu. Am înţeles că succesorii dictatorului erau de fapt garnitura a doua a PCR, care mai credea într-un „socialism neîntinat”. O secvenţă şocantă, pe care am prins-o în transmisie directă la televizor, mi-a influenţat în mare măsură percepţia asupra evenimentelor din decembrie ‘89: un tânăr revoluţionar îi reproşase lui Ion Iliescu că a mers la ambasada sovietică. De ce a făcut-o? Şi răspunsul lui Iliescu, iritat şi surprins de acest tupeu (sper că tânărul a rămas în viaţă): „Cum de ce, am fost să ne prezentăm, să le spunem cine suntem şi ce vrem!” Această amprentă întunecată o port şi azi pe suflet când mă gândesc la Revoluţia Română, confiscată şi manipulată în mod criminal. 

De vreme ce idealurile Revoluţiei din Decembrie au fost compromise, obiectivul Unirii a avut o soartă la fel de tristă. Dacă sintagma „România Mare” s-a asociat, pentru mulţi români, după decembrie 89, nu cu numele ţării noastre reîntregite, ci cu foaia imundă a lui CV Tudor, oficina fostei Securităţi, s-a văzut unde am ajuns cu demnitatea şi memoria noastră istorică! Un vis naţional – cel de a trăi într-o ţară liberă, unită, democratică şi europeană – a fost mânjit, mutilat, deturnat.

După 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie suntem într-o realitate diferită de cea pe care ne-am imaginat că se va instaura după o jumătate de secol de totalitarism roşu. Totuşi rememorarea acelor evenimente are forţa să ne cureţe privirea de zgura dezamăgirilor, instituie o normă, un criteriu faţă de care ne putem măsura adecvarea. „Vom muri şi vom fi liberi!” – au scandat tinerii din Bucureşti în teribila noapte de 21 spre 22 decembrie 1989. Noi suntem vii şi încă putem să facem ca sacrificiul lor să nu fi fost în zadar.

Vitalie Ciobanu este scriitor, publicist, eseist, redactor-şef al revistei „Contrafort“. Anul acesta a apărut la editura Humanitas volumul său de proză „Zilele după Oreste“.