Republica Moldova: Între fratele mai mare şi fratele cel mare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Stefan cela Mare

Peste un milion de cetăţeni moldoveni sunt duşi la muncă în străinătate. Unii în Europa, alţii în Rusia. Au lăsat copiii în grija bunicilor, iar ţara pradă corupţiei. Acestea sunt ştirile. În spatele lor trăiesc oameni.

Am intrat în camera de hotel după ce GPS-ul m-a ocolit vreo 60 de kilometri, convins că-mi face un serviciu dacă mă poartă prin locuri în care m-aş putea obişnui cu biotopul în care voi lucra următoarea săptămână. Mi-am aruncat bagajul pe pat, am luat telecomanda, m-am aruncat lângă bagaj şi am pornit televizorul din care Nicole Kidman vorbea în limba rusă într-un film titrat în limba română. Am apăsat pe buton, iar pe canalul următor, moderatoarea i se adresa în limba română unui domn care îi răspundea în limba rusă, fără ca cineva să traducă simultan conversaţia şi fără subtitrare. 

Suntem la Chişinău, în capitala Republicii Moldova, şi am venit să aflăm câte săbii încap într-o teacă, acolo, la graniţa de răsărit a Europei, în ţara dintre Prut şi Nistru. Acolo s-au ciocnit pe parcursul istoriei imperii şi s-au amestecat popoare. Aşa se explică şi conglomeratul de naţiuni care îşi duc viaţa pe malurile fluviului Nistru. Cei mai mulţi sunt românii, dar printre şi uneori peste ei, vremurile au adus ruşi, ucraineni sau alte neamuri de prin întinsul imperiu sovietic, dar şi turci sau bulgari migraţi prin odată vastul imperiu otoman. La început de mileniu 3, lumea aceasta pare destul de liniştită. Unii privesc spre Occident, alţii către Răsărit. Câteodată împreună, alteori unii peste umerii celorlalţi.

Căderea de pe hartă 

image

”Graniţa” - Ultimul bastion al absurdităţii: de o parte şi de alta a acestei gherete, fiecare om are mai multe paşapoarte, dar nimeni nu trece necontrolat

„Tu să te plângi împotriva noastră? Eşti prost sau te faci? Trebuie să înţelegi: noi nu suntem recunoscuţi de nimeni. Cui o să ne reclami?”, i-au râs în nas. Era râsul frustrat al celui pe care nimeni nu-l ia în serios, deşi el ar fi în stare de orice grozăvie. Unul dintre vameşi a dat cu pumnul în masă şi a repetat cererea, mai întâi răstit, apoi pe un ton împăciutior: „Ne dai 200 de euro sau îţi găsesc în maşină droguri sau arme. Ce preferi? Dacă nu ni-i dai, o să te ducem undeva unde n-o să mai ştim nici noi cum să ajungem. Te închidem pe mai mulţi ani şi vei pierde mai mult. Hai, nu te prosti, plăteşte şi du-te!”.

De fapt, Transnistria nu e chiar greu de răscolit, dacă îţi propui cu adevărat să faci curăţenie. Timpul pare că s-a oprit cândva, demult. Orice mişcare seamănă cu o mică furtună. Regiunea, flancată la Vest de Republica Moldova şi la răsărit de Ucraina, este o limbă de pământ de-a latul căreia ai putea chiar trece fără să-ţi dai seama, dacă drumurile nu ar fi atât de stricate.

Te întâmpină, la intrare, obstacolele amplasate de „pacificatorii” ruşi şi barierele improvizate ale aşa-numitei „miliţii de frontieră” a acestei autoproclamate republici pe care - chiar aşa e, cum sună în frustrarea lor - nimeni în lumea asta nu o recunoaşte. Nici măcar Rusia, cea care a moşit-o pentru a-şi eterniza prezenţa militară la Nistru, în coasta Europei şi cât mai aproape de NATO, şi pentru că Moscova are o pasiune pentru conflicte îngheţate în proxima-i vecinătate, pe care cea mai mică scânteie ar fi în stare să le detoneze. Între timp, statutul incert al zonei a dat o nouă valenţă Transnistriei: permite Rusiei să trimită de aici spre piaţa europeană diverse produse pe care, altfel, nu ar fi putut din cauza sancţiunilor.

Faptul că nu oricine are de unde plăti 200 de euro sau chiar mai mult nu este un impediment pentru cei care au uzurpat diversele poziţii ale unei administraţii fantomă. Tighina lui Ştefan cel Mare este un oraş situat pe malul „european” al fluviului, controlat abuziv de misiunea de pace rusească. Ocupanţii îi spun Bender, pentru că aşa îl numise cândva Suleiman Magnificul: „oraşul de la fluviu”. Cartiere de blocuri ridicate în vremea lui Stalin sau Hruşciov încă mai păstrează însemnele conflictului armat din urmă cu aproape trei decenii, când, la destrămarea URSS, rusofonii din regiune au declanşat un război de secesiune, invocând teama unei eventuale uniri a Moldovei cu România. 

La Tighina, viaţa are un curs nedefinit şi imprevizibil. Siguranţa cetăţenilor este, teoretic, asigurată de ambii foşti combatanţi: patrule moldoveneşti şi patrule transnistrene. Într-unul din înghesuitele „hruşcioave”, blocurile sovietice construite pe vremea secretarului general PCUS, Nikita Hruşciov, trei tineri petrec, se îmbată, invită o prostituată şi fac sex. Fata pleacă şi, cinci minute mai târziu, la uşă apar câţiva miliţieni transnistreni înarmaţi până în dinţi, îi iau pe cei trei şi îi închid sub acuzaţia de viol. Teoretic, urmele unui act sexual există. Practic, nimeni nu va şti ce s-a întâmplat acolo.

O justiţie care funcţionează după regulile bunului plac îi condamnă pe cei trei la temniţă pe termen nedefinit, în vreme ce familiile sunt şantajate periodic cu sume imense în schimbul speranţei de a-şi mai vedea vreodată copiii în viaţă. Au vândut tot ce aveau prin casă. Au vândut şi casa. Apoi şi pământul. Şi maşina. S-au împrumutat şi au plecat să muncească în străinătate. Nu mai au de unde lua bani cu care să îi mituiască pe gardienii transnistreni. Au plătit zeci de mii de euro. Şi nici măcar nu au garanţia că cei trei băieţi vor mai ieşi vii de pe unde sunt închişi. Spiritul creştin, esenţă a Europei Orientale, invocat ca atare pe toate căile posibile de vocile Rusiei, sunt vorbe aruncate în deşert. Umanitatea s-a înfundat într-un subsol plin de igrasie al unei garnizoane sovietice de pe malul Nistrului.

Deutsche Welle a scris în 2015 despre tarifele practicate în justiţia şi închisorile din Transnistria; o îmbrăţişare, de exemplu, costă 40 de dolari.

image

Tiraspol: 365 de ocazii pe an pentru câte o defilare militară

Rusia mică de paradă

image

Valeriu Miţu a ţinut piept celor care au vrut să-i alunge pe români din satul lor

Una dintre cele mai noi şi impunătoare clădiri din centrul Tiraspolului este Curtea Constituţională. Deasupra intrării principale flutură steagul transnistrean şi cel al Rusiei. Falsul stat îşi vede de propriul construct fantomatic - după model rusesc. Autorităţile de la Tiraspol transpun local legislaţia Federaţiei Ruse la scara 1:1, aşteptând ziua în care vor fi pur şi simplu absorbiţi de Rusia. Moscova nu dă semne că şi-ar dori aşa ceva, însă. Iar decidenţii puterii de la Tiraspol par să profite de dezinteresul Kremlinului, pentru că, împreună cu oamenii locali de afaceri, spală fără nici un control sume literalmente incalculabile de bani. În lumea asta a nimănui şi totuşi a atâtora, nimeni nu ştie cui se subordonează. Dar nici de cine să se ferească. 

Pentru a păstra aparenţele unui stat solid, cârmuitorii se folosesc de însemnele războiului. Trupele ruse „de menţinere a păcii” îşi plimbă zilnic tehnica de război pe şoselele pline de gropi, fie pentru a se deplasa din vreo cazarmă până la vreuna din vechile linii ale frontului care păstrează încă tranşee numai bune de folosit pe post de poligon, fie pentru a sărbători ceva în centrul Tiraspolului. Cumva, aceste manevre amintesc de exerciţiile ruseşti de la graniţa cu Georgia, din 2008, dinaintea invaziei.
Teoretic inexistente, conform dreptului internaţional, structurile parastatale de securitate transnistrene, armata şi miliţia, sunt cel mai bun şi sigur angajator. Se pot câştiga până la 300 de dolari pe lună, de trei ori peste media salariilor din regiune.

Am ajuns în Tiraspol în ziua în care se celebrează eliberarea de fascism. Alt bun prilej de defilare, practic, de exhibiţionism militar prin piaţa Suvorov, generalissimul ţarist a cărui statuie domină piaţa centrală, la nici o sută de metri de un Lenin cu eşarfa de granit aruncată hipstereşte peste umărul drept. Stă înţepenită de parcă ar flutura în vântul de pe treptele Sovietului Suprem, aşa-zisul Parlament al regiunii. E destul de frig şi nori ameninţători dau târcoale oraşului.

Peste imensul platou din centrul Tiraspolului coboară din boxe voci baritonale care cântă versuri milităroase în ritm de marş şi vals. Într-o butaforie istorică, pe platformele unor vechi camioane, băieţi blonzi par să tragă în piept tot aerul din afara cazărmilor în care-şi pierd anii cei mai frumoşi. Reproduc scene din cel de-al doilea Război Mondial. „Totul pentru front, totul pentru victorie. Victoria va fi a noastră!”, scrie pe pânzele roşii ce flutură pe lângă camion. Pentru câteva clipe trăiesc senzaţia că am nimerit pe platoul unuia dintre filmele de propagandă pe care le difuzau, în a doua jumătate a secolului trecut, mai toate televiziunile din ţările blocului sovietic. Printre miliţieni transnistreni şi soldaţi cu tricolorul rus pe braţ defilează elevi îmbrăcaţi în uniforme kaki deschis, la gâtul cărora flutură cravata roşie de pionier.

„Aţi văzut câţi copii se fotografiază cu tehnica militară?”, îmi atrage atenţia unul dintre însoţitorii mei moldoveni. Un zâmbet la comandă şi două degete în semn de V - mamele îşi îndeamnă băieţii să se lase pozaţi cu câte un afet de tun, lângă cizma vreunui militar sau între picioarele calului lui Suvorov. Şi tinerele domnişoare cochetează cu militarii de la paradă. Nu-şi ascund emoţiile când câte un marinar le înfige în piept panglica negru-oranj a sfântului Gheorghe, fostă distincţie militară în Imperiul Ţarist, reconvertită în Rusia postsovietică în însemn al înfrângerii nazismului şi aleasă, de curând, simbol al separatismului în estul Ucrainei.

Citeşte integral reportajul lui Cristian Ştefănescu pe portalul Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite