Nu ne-au preocupat nici Max Weber, nici Durckheim, nici Freud, nici Toynbee, ori Spengler. Acestea nu sunt doar simple nume, sunt nume care, în spatele lor conţin lumi, sisteme ale unor lumi. Dacă o societate nu reuşeşte să se pună în contact cu aceste lumi, părăseşte pur şi simplu secolul douăzeci, se găseşte la periferia celor mai importante descoperiri ale secolului”[1]. Nevoia de reformare a societăţii sovietice se resimţea tot mai mult, pe măsură ce decalajele social-economice dintre Occident şi URSS creşteau îngrijorător[2], în pofida faptului că Uniunea Sovietică asimila foarte multe informaţii tehnico-ştiinţifice (S&T) cu ajutorul KGB&GRU.

 Nevoia de reformare

Planurile liderilor sovietici privind evoluţia URSS cu ajutorul informaţiilor S&T aveau să fie serios zdruncinate, dacă nu chiar împiedicate, de succesul unei operaţiuni de con­­traspi­onaj a serviciilor secrete franceze cunoscută sub numele de Operaţiunea „Farewell” în urma căreia a fost lichidată reţeaua de informaţii tehnico-ştiinţifice a URSS din Occident. Noul secretar general al PCUS, Iuri Vladimirovici Andropov, va fi un adept al reformelor sistemului economic sovietic, iar dorinţa lui era să reformeze socialismul pentru a realiza ceva de genul modelului ungar al socialismului. Sovietologul Thierry Wolton, analizând efortul de subminare a puterii PCUS, scria: „Această mică lume (de viitori reformatori – n. n.) s-a pus pe căutat modele alternative şi mijloacele necesare pentru a face sistemul mai raţional, mergând până la a se exprima în publicaţii intelectuale redactate într-un limbaj sociologic sofisticat, pentru un public restrâns. «Intelectualii» KGB-ului, care alcătuiau de acum grosul trupelor sale, supravegheau această efervescenţă, sub ochiul bine­voitor al lui Andropov. Cu toţii erau de acord cu privire la faptul că partidul constituia principalul obstacol în calea îmbunătăţirii sistemului”[3]. Programul reformator propus de către experţii săi liberali urmărea câteva obiective: „1. Demo­cratizarea societăţii (nu dezvoltarea democraţiei, ci introducerea unei uşoare democratizări, care avea să facă sistemul mai suportabil: acest lucru presupunea ca partidul să se ocupe prioritar de mun­ca ideologică). 2. Reforma economiei, promovând descoperirile tehnologice. 3. Gestiunea ştiin­ţifică şi lupta împotriva birocraţiei. 4. Lupta împotriva corupţiei. 5. Coexistenţa paşnică cu Occidentul”[4]. În Nezavisimaia Gazeta, numărul din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al preşedintelui KGB, mărturisea că, „încă din 1985, KGB-ul a înţeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika”[5].

Dintr-o astfel de perspectivă, putem înţelege faptul că Iuri V. Andropov va crea „Comisia Birou­lui Politic” cunoscută ca fiind şi „Comisia Tihonov - Rîjkovşi a cărei misiune consta în pre­­gătirea reformei economice în Uniunea Sovietică. Rezultatul activităţii „Comisiei Biroului Politic” a fost un document de 120 de pa­gini intitulat Concepţia perfecţionării mecanismului economic, însă acest document nu prognoza dărâ­ma­rea a tot şi construirea pe aceste dărâmături a unei societăţi capitaliste. Iuri V. Andropov a încetat din viaţă pe 9 februarie 1984, însă abia Mihail S. Gorbaciov, „delfinul” lui Iuri V. Andropov, ales secretar general al CC al PCUS pe 11 martie 1985, avea să continue acest proces de restructurare a societăţii sovietice, a socialismului.

­Pe măsură ce va descoperi mai multe despre sistemul sovietic, Mihail S. Gorbaciov va înţelege şi accepta că acesta merita cele mai aspre critici. „În cuvân­ta­rea pe care a ţinut-o în aprilie (1985 – n. n.) în faţa oamenilor de ştiinţă – consem­nea­ză jurnalistul Gerd Ruge -, a directorilor de uni­tă­ţi economice şi a plenarei Comi­te­tu­lui Central, Gorbaciov a considerat că accele­rarea ritmului este elementul cel mai important al noii sale politici. Încă nu erau cunoscute cuvintele perestroika şi glasnosti cu care a început lupta pentru noul curs. Ideile de bază erau uskorenie («accelerare») şi povorot («cotitură»)”[6]. Mihail S. Gorbaciov va proclama la Conferinţa unională consacrată promovării pro­gre­­sului tehnico-ştiinţific (11 - 12 iunie 1985) concepţia unui nou mecanism economic, care implica „descentralizarea conducerii economiei, extinderea drepturilor între­prin­derilor, aplicarea reală a principiului gospodăririi chibzuite (hozrasciot), spri­ji­ni­rea spiritului de răspundere şi a cointeresării colectivelor de muncă”[7]. La Plenara CC al PCUS din 27-28 ianuarie 1987, având ca temă Perestroika şi politica de cadre, Mihail S. Gorbaciov a criticat activitatea nesatis­fă­cătoare a cadrelor din domeniul ştiinţelor sociale, ale căror viziuni şi mentalităţi se aflau la nivelul anilor '30 - '40, şi, totodată, a propus spre aprobare principiul alegerilor directe, pe baze alternative, atât în organizaţiile de partid, cât şi în organele puterii de stat. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că, astfel, s-au creat premisele „pentru existenţa legală a opoziţiei anticomuniste”[8] în URSS.

Până în 1987, Mihail S. Gorbaciov i-a înlo­cuit pe jumătate dintre secretarii CC al PCUS, iar în 1988 nu mai supravieţuiau politic, la nivel regional, decât 20% din activul de partid al vechii echipe. În ceea ce priveşte apa­ratul de stat sovietic, 40% dintre miniştri aflaţi în funcţii, în ianuarie 1986, erau nou-veniţi, iar 80% dintre miniştri se aflau în funcţie, în 1988, datorită lui Mihail S. Gorbaciov. Ca urmare a şedinţei Birou­lui Politic din 13 martie 1986, Mihail S. Gorbaciov va concentra în mâinile sale coordonarea celor mai importante domenii: organizarea activităţii Biroului Politic, principalele probleme ale activităţii interne şi externe, repartizarea cadrelor, pro­ble­mele generale ale economiei, apărarea şi securitatea de stat, comerţul exterior, precum şi coordonarea principalelor secţii ale CC al PCUS. Totodată, Direcţia Generală I din KGB (Informaţii Externe) avea să emită, după 11 martie 1985, instrucţiuni extrem de severe „cu privire la interzicerea deformărilor stării reale de fapt în mesajele şi rapoartele informative transmise Comitetului Central al PCUS şi altor organe conducătoare”[9].

Istoricul Dmitri A. Volkogonov consideră că po­litica de glasnosti a lui Gorbaciov „a făcut să explodeze din interior un sistem bazat pe minciuna de stat”[10], astfel încât „sistemul leninist a devenit neputin­cios”[11]. La Plenara CC al PCUS, din 18 februarie 1988, Mihail S. Gorbaciov va declara că „este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului şi deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-şi poată forma prin instrucţie o conştiinţă istorică corectă…”[12]. În timpul celei de-a XIX-a Conferinţe unionale a PCUS, din perioada 28 iunie – 1 iulie 1988, s-a luat decizia de delimitare a funcţiilor de partid şi de stat, ceea ce a dus la slăbirea influenţei PCUS. S-a propus şi s-a acceptat crearea unui Congres al Deputaţilor Poporului din URSS[13]. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că această a XIX-a Conferinţă a PCUS „a dat startul reformei politice, a deschis calea spre alegeri în ţară ca moda­li­tate de formare a puterii reprezentative”[14] şi a constituit „un pas real pe calea reformării orânduirii socialiste sovietice”[15]. Plenara CC al PCUS din 8 septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărţirea Secretariatului CC al PCUS în zece comisii, astfel încât prin „crearea de comisii - nota Egor K. Ligaciov - se înmormântează în mod automat Secretariatul”[16]. În urma acestor măsuri urmau a fi îndepărtaţi între 700.000 – 800.000 de activişti de partid, iar la nivelurile republican, regional, raional şi orăşenesc urmau a fi eliberate din funcţii circa 550.000 de persoane. În perioada 1986 – 1989 au fost înlocuiţi 82,2% dintre se­cretarii comitetelor raionale şi orăşeneşti de partid şi 90,8% dintre secretarii comitetelor regionale, de ţinut şi republicane. „Organizaţiile republicane – scria isto­ricul Rudolf G. Pihoia – au devenit în aceste condiţii leagănul separatismului naţional, au pregătit condiţiile pentru «parada suzeranităţilor» care avea să înceapă peste un an”[17].

Citeşte analiza completă pe aesgs.ro.
________________________________________________

[1] Zbigniew Brzezinski, Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 42 – 43.

[2] În 1988, Comisia Statelor Unite de Strategie pe Termen Lung avertiza asupra faptului că, probabil, în 2010, ierarhia economică globală va găsi URSS doar pe locul cinci.

[3] Thierry Wolton, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 23

[4] Hélène Blanc, Renata Lesnik, Prădătorii de la Kremlin (1917 – 2009), Editura Cartier, Chişinău, 2011, p. 130.

[5] Thierry Wolton, op. cit., p. 25

[6] Gerd Ruge, Mihail Gorbaciov, Editura Doina, Bucureşti, 1993, p. 173.

[7] Vasile Buga, Apusul unui Imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985-1991, Editura INST, Bucureşti, 2007, p. 26.

[8] Ibidem, p. 47.

[9] Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa şi în Vest, Editura Orizonturi&Sirius, Bucureşti, 2003, p. 553.

[10] Vasile Buga, op. cit., p. 41.

[11] Ibidem.

[12] Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 73.

[13] În primul Congres al Deputaţilor Poporului din URSS, rezultat al alegerilor din martie 1989, se numărau 292 deputaţi fără de partid, din 2.500. Printre aceştia se aflau şi 12 ofiţeri KGB. În martie 1990, 86% dintre cei 2.756 de ofiţeri KGB care candidaseră în alegeri la nivel local, regional şi federal au fost aleşi.

[14] Françoise Thom, op. cit., p. 84.

[15] Vasile Buga, op. cit., p. 50.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem, p. 51.