Regele Mihai- un păstrător

Nu am depus prea mari eforturi în săptămânile din urmă pentru a urmări în detaliu felul în care presa românească a reflectat desfăşurările recente ale mega-afacerii de corupţie în care sunt implicaţi Remus Truică, Robert Roşu, Marius Marcovici, Lucian Mateescu şi penalo-cameleonul jurnalist pe nume Dan Andronic.

Pentru simplul motiv că nu era nimic nou sub soare. Era vorba doar despre o mega-afacere despre care se ştiau destule încă de acum doi sau trei ani, dar care a fost, curios sau nu, lăsată să se coacă, să crească să-nflorească şi să zburde în voie, aşa cum multe alte afaceri la fel de oneroase o fac până când, din senin, ajung să fie nu descoperite, căci descoperirea era demult înfăptuită, ci exploatate politico-mediatic. Cu nedezminţite şi cu siguranţă interesate beneficii şi efecte de imagine.

Protagoniştii scandalului mare cât casa de acum sunt indivizi cu conturi grase, dar şi cu morală şi conştiinţă puţină ori deloc, aflaţi astăzi ba în arest la domiciliu, ba sub control judiciar. Oameni cărora anul ce vine va trebui să le limpezească şi situaţia, şi viitorul. Care numai bune nu sunt şi nu se anunţă pentru moment de vreme ce asupra ilustrelor şi controversatelor lor persoane planează acuzaţii grave precum spălare de bani, dare de mită, abuz în serviciu sau complicitate de abuz în serviciu.

Nu m-au interesat prea tare, până mai ieri, nici prezentul, nici recapitularea cu lux de amănunte a vieţii de mic infractor internaţional a lui Paul Lambrino, reevaluat la Bucureşti şi devenit cap de afiş al multora dintre ştirile de sfârşit de an. Un ins căruia un angajat de la Evidenţa populaţiei i-a emis, nu mă îndoiesc că din înalt ordin a cărui sursă poate să ducă până la Palatul Cotroceni bântuit până acum un an de Traian Băsescu, un act de identitate cu numele de Al României Paul. Care sună poate nu chiar „ca dracu”, vorba lui Petre Roman, dar caraghios ca Sanda Gore de la Curcani, Vali Vijelie sau Florin Salam cu siguranţă. Oricum, mult mai amuzant şi mai ridicol decât cel al lui Florin Cioabă, la căpătâiul căruia s-a dus să plângă şi să se reculeagă în august 2013 acelaşi Traian Băsescu, pe vremea aceea preşedinte al României.

Fiu de bastard regal, Paul Lambrino pe care numele de Hohenzollern, căpătat şi el prin tot felul de aranjamente judiciare cu cântec, nu putea să-l mai încapă, individ de periferie, dotat cu o soţie şi ea cu condicuţă a fost adus pe nepusă masă şi artificial  în vecinătatea bucatelor şi a meselor prezidenţiale cu destui ani în urmă. Indiferent că preşedinţii s-au numit Ion Iliescu sau Traian Băsescu. Adică produse mai vechi sau mai noi ale aceluiaşi biotop comunist. Oameni de apă dulce ori sărată, şi unul, şi celălalt binecuvântaţi şi trimişi cândva de Nicolae, ba chiar şi de Elena Ceauşescu să-şi facă politica roşie ori meseria tulbure ba la Consiliul Naţional al Apelor, ba la Iaşi sau Timişoara ori la Editura Tehnică primul, ba la Anvers-ul stimulator de contrabandă cu blugi, cafea şi video-uri al doilea. De apă dulce ori de apă sărată, şi Iliescu, şi Băsescu s-au folosit de numitul Paul, astăzi acuzat de cumpărare de influenţă, spălare de bani, complicitate la spălare de bani spre a mai lovi o dată, de două ori, de câte ori a fost şi se pare că încă este nevoie în Regele Mihai şi în Casa Regală. 

În persistenţa acestei nevoi care nu are nimic de-a face nici cu românii, nici cu România, nici cu istoria ţării şi nici cu aceea a rezistenţei sale, atâta cât a fost, la comunism se află, cred, originea unui alt scandal de dată recentă, acela al infiltrării ANRM cu elemente cu carte de muncă şi stat de plată la atât de patrioticele şi multele servicii secrete ale României democratice de azi.

Omul care, potrivit lui Burton Berry, şeful misiuni diplomatice americane la Bucureşti între noiembrie 1944 şi noiembrie 1947, ştia, iar dacă nu ştia măcar presimţea încă din august 1944 că URSS nu doar că plănuia ci chiar avea să comunizeze România a mai primit astfel o lovitură, fie ea şi indirectă. Nemeritată, desigur. O lovitură ce arată că la 26 de ani de la Revoluţie şi la 25 de ani de când puterea neo-comunistă a lui Iliescu i-a refuzat pentru întâia oară intrarea în ţară, Regele rămâne pe mai departe ţintă. Nu doar a unor jigniri hăhăite, stropite cu vin, bere şi coniac de la Cireşica, jigniri venite din partea unui Băsescu Traian care, acompaniat de Ion Cristoiu şi necenzurat şi neamendat de necondiţionatul lui admirator Gabriel Liiceanu şi alţii asemenea curteni, şi-a îngăduit a-l cataloga pe Suveran slugă la ruşi, ci şi a unor acţiuni concrete menite a-i submina şi azi, pe mai departe, imensa autoritate morală. O autoritate şi un prestigiu în creştere din ziua în care josnicul amic şi naşul puşcăriabilului Al României Paul a rostit acele vorbe ce l-au arătat pe vecie a fi un personaj nefrecventabil. Nimic mai mult decât un clovn trist, utilizat azi ca atare, precum Vadim odinioară, de televiziuni hămesite de rating . Locul de frunte fiind deţinut de b1tv, aceeaşi unde, vorba lui Ionesco, ce ciudat, ce bizar şi ce coincidenţă, îşi făcea veacul şi interviurile ori dădea lecţii de deontologie numitul Andronic Dan.

Până pe 30 decembrie 1947, Regele şi puţinii oameni politici ce i-au mai rămas fideli au luptat din răsputeri pentru a amâna imposibila de amânat prea mult transformarea României în republică sovietică ori paşalâc rusesc. După aceea, până în decembrie 1989,  contemporanului lui Churchill, Roosevelt, Truman dar şi al lui Stalin, Hrusciov, Brejnev sau Gorbaciov, al lui Maniu şi al Brătienilor, dar şi al lui Dej, Groza, Pauker şi Nicolae Ceauşescu nu i-a mai rămas decât dreptul de a se adresa o dată pe an, de Revelion, românilor, în mesajul difuzat pe unde scurte de Europa Liberă. Ai cărei directori români au trebuit să facă, în conformitate cu mărturia unuia dintre ei, Nicolae Stroescu-Stînişoară, eforturi spre a-i convinge pe superiorii lor americani să îngăduie cele câteva minute în care Regele le vorbea celor lăsaţi dar niciodată uitaţi din ţara ce părea a se aneantiza ca efect al dezastrului roşu. Regele rămânând, cum scria Emil Hurezeanu, „pentru diaspora românească şi pentru mulţi români din ţară un păstrător al continuităţii spiritului naţional democratic pro-occidental, oricât de neîmplinit ar fi rămas de fapt acesta, prin voinţa zeilor şi nevolnicia oamenilor, cum se spune, în eposurile Antichităţii”.

Fireşte. Dl. Băsescu Traian ale cărui relaţii cu cartea s-au încheiat, cred, prin 1974, atunci când a citit şi conspectat conştiincios Programul partidului, înlocuit brusc, în 2004, prin numele Mircea Cărtărescu din ale cărui scrieri pot să jur că fostul matelot dar neastâmpărat şi azi navigator în ape tulburi  nu a citit nici măcar o singură carte de la un cap la altul nu avea de unde să ştie toate acestea. Nu avea de unde să cunoască zbaterile tânărului Monarh şi a mamei sale nu de a-şi salva tronul, ci ţara. În faţa occidentalilor ce le răspundeau Majestăţii Sale şi Reginei Mamă că  nu vor să îşi bage mâinile în „ciorba românească” în vreme ce sovieticii le puneau mâna „ până-n gât”.

Condiţia şi statutul acesta de păstrător, nicicând trădate, mă determină pe mine, republican convins, dar şi pe alţii asemenea mie, să nu trecem indiferenţi nici pe lângă uriaşa personalitate a nonagenarului monarh şi nici pe lângă comemorarea anuală a zilei de 30 decembrie. Convins că prezenţa acestui Rege printre noi reprezintă un semn şi o garanţie de normalitate. Un semn că ea, normalitatea, este totuşi posibilă şi în mult prea încercata Românie.