Regele care ne-a unit pentru ultima oară

Timp de 27 de ani ne-am întrebat cum ar fi fost dacă în locul echipei Iliescu am fi avut curajul de a ne readuce regele pe tron, acolo unde îi era locul. Astăzi există un consens general: da, economic ne-ar fi fost mai bine; da, parcursul nostru euro-atlantic ar fi debutat mult mai repede şi mult mai în forţă; da, poate că s-ar fi furat mai puţin; da, poate că spitalele şi şcolile ar fi fost altfel.

Dar eu cred că am mai fi avut ceva în plus, poate cele mai importante lucruri pe care trebuie să le aibă o naţiune, căci fără de ele un popor uită prea uşor de unde vine şi unde trebuie să ajungă: lumina, credinţa şi speranţa. 

Pe toate acestea le-am văzut însă, în ultimele zile, când la catafalcul regelui s-au perindat zeci de mii de români, într-un lung marş al tăcerii, al respectului şi al răzbunării. Da, fără să vrea, aceşti oameni au răzbunat toate nedreptăţile la care a fost supusă Majestatea Sa începând cu 1947. Aceşti oameni au reuşit să şteargă cu buretele tăcerea noastră complice, poate chiar ura celor care timp de decenii s-au raportat la rege şi la Casa Regală ca la un duşman. 

Din păcate, atât România socialistă cât şi cea “liberă” s-au fondat pe anti-mitul Casei Regale. Deşi despărţiţi în timp, atât Petru Groza şi ceilalţi comunişti, ca de altfel şi Ion Iliescu şi ceilalţi fesenişti, au ajuns la putere cu gândul de a-l ţine pe rege cât mai departe de ţară. Pentru ei, regele reprezenta cel mai mare pericol la adresa legitimătăţii lor politice bazate pe minciună. 

Şi totuşi, lumina candelelor, bunătatea şi decenţa celor care au aşteptat cu orele, în picioare, doar pentru a petrece câteva ultime clipe în preajma Majestăţii Sale intră în opoziţie cu întunericul, lipsa de speranţă şi relativismul moral pe baza cărora a fost reconstruită societatea românească în 1947 sau în 1989. 

În toată viaţa sa, regele ne-a vorbit despre credinţă, despre naţiune, despre normalitate. Oricât de mult l-am iubit şi oricât de mult respect i-am arătat în ultimii ani din viaţă, realitatea este că de fapt nu i-am urmat niciodată sfaturile. Ba mai mult, am reuşit să aruncăm în derizoriu aproape toate valorile în care credea. Ce mai înseamnă astăzi credinţa, naţiunea şi jertfa, când aceste cuvinte au fost golite de conţinut de persoane care aveau scopuri şi idealuri diferite de ale regelui. Ce mai înseamnă astăzi aceste cuvinte vânturate aproape zilnic, inclusiv de persoane care în urmă cu mai bine de două decenii îi refuzau dreptul de a-şi vizita mormintele înaintaşilor sau care cereau de la tribuna Parlamentului ca regele Mihai I să fie declarat persona non grata. 

Foarte multă vreme am găsit o vină la popor. Am crezut mult timp că experimentul comunist a reuşit să distrugă instinctele politice şi busola morală. Am crezut că am păşit în libertate cu sufletele schimonosite, speriaţi şi debusolaţi, că orice am fi încercat să facem atunci regimul Iliescu era inevitabil. M-am înşelat. În ciuda comunismului, românii au ieşit demni, curaţi şi dornici să păşească către lumină. Din păcate, am avut cu toţii de înfruntat în continuare o maşinărie propagandistică uriaşă. Ani buni după 1990 am fost în continuare minţiţi şi manipulaţi, timp în care o gaşcă de netrebnici au continuat să se joace cu fricile şi cu minţile noastre. Aşa am ajuns la nivel colectiv să credem că adevărul e minciună şi griul din jurul nostru e cel mai frumos roz de care putem avea parte. 

În final însă, în ciuda tuturor neajunsurilor, a fost nevoie de simpla prezenţă a Majestăţii Sale, printre noi, pentru a înţelege în sfârşit adevărul. În ultimii ani poporul a înţeles minciuna în care trăise timp de decenii. Nu a fost nevoie de nicio campanie de presă şi de niciun proces de restabilire a adevărului. A fost de ajuns să ne uităm la el, să-i înţelegem durerile şi regretele pentru a înţelege că acestea erau de fapt ale noastre. Doar ascultându-l spunând lucruri pe care le mai auzisem de mii de ori am realizat că doar din gura lui principiile, îndemnurile şi încurajările însemnau cu adevărat ceva şi că nu erau doar vorbe goale.  

Chiar şi plecarea lui dintre noi este un ultim cadou pentru poporul său, căci a reuşit să ne unească încă o dată.

 În aceste zile, România a vibrat la unison alături de regele ei. A înţeles, poate, în sfârşit, că exilul lui a fost de fapt exilul ei. Că jignirile, răutatea şi minciunile adresate lui au fost în realitate ale ei. 

Nu ştiu ce vom înţelege de aici şi nimeni nu ştie nici măcar cât va mai persista această stare de graţie. Ştiu însă că dacă până acum nu am fost pregătiţi pentru a-l primi pe rege, astăzi suntem gata să-i cinstim memoria şi să-i împlinim testamentul politic. Pentru asta trebuie să fim în continuare fideli direcţiei pro-occidentale, să întărim domnia legii, să respectăm libertatea economică şi să întărim drepturile şi libertăţile civile, pentru că doar astfel vom lăsa copiilor noştri o societate mai bună şi mai dreaptă. Să facem toate aceste lucruri cu credinţă, cu pasiune şi cu determinare. Şi cu gândul la urmaşii noştri, de la care doar am împrumutat această ţară, după cum bine ne amintea Majestatea Sa. 

Timp de şapte decenii, păpuşarii răului i-au refuzat regelui, de fiecare dată, prezentul. Zadarnic, căci regele a câştigat viitorul. Să ne agăţăm de el şi să-l câştigăm şi noi. Deşi părea imposibil, românii au făcut dintr-un prinţ străin un rege român. Scuturaţi astăzi de minciunile trecutului putem declara cu toţii, la unison: prinţul e deja român.