Redeschiderea Dosarului Mineriadelor - Să nu ne bucurăm prea devreme!

Întreg spaţiul mediatic al zilei de miercuri, 21 octombrie 2015, a fost dominat de ştirea redeschiderii dosarului mineriadelor. Mai exact al dosarului Marii Mineriade, a treia, cea din 13-15 iunie 1990. A produs emoţie ştirea  chemării la Parchet a fostului preşedinte Ion Iliescu şi a fostului şef al SRI, Virgil Măgureanu.

Ca şi faptul că amândurora le-ar fi fost comunicată vestea că au fost puşi sub acuzare ca autori de crime împotriva umanităţii. Vini fără termeni de prescripţie.

Faţă în faţă cu ziariştii ce au făcut mari eforturi să ne ţină la curent cu filmul evenimentelor zilei de ieri şi cu camerele de luat de vederi ce captau imagini reprezentând materia primă pentru nenumărate Breaking news-uri, dl. Iliescu a preferat să păstreze tăcerea. O tăcere care nici măcar resemnată nu mi s-a părut. Aceasta în timp ce dl. Măgureanu şi-a regăsit binecunoscuta-i atitudine sfidătoare din anii în care a dominat artificial, cu mediocra-i personalitate, spaţiul public românesc declarând că nu regretă nimic din faptele domniei sale din acele zile.

Nu este pentru întâia oară când dosarul Marii Mineriade revine în actualitate. Fostul procuror militar, generalul Dan Voinea chiar l-a finalizat în decembrie 2007, numai că la puţină vreme după aceea procurorul general de atunci, nimeni altcineva decât mult lăudata şefă a DNA din zilele noastre, dna Laura Codruţa Kövesi, a pus pe el rezoluţia NUP şi a decis închiderea lui.

Redeschiderea dosarului a fost anunţaţă pe 5 februarie 2015 de actualul procuror general, dl. Tiberiu Niţu. Respectiva decizie nu este însă una „made in Romania”, ci impusă de forurile internaţionale. Mai exact, ea a intervenit ca urmare a unei hotărâri din 17 septembrie 2014 a Marii Camere a CEDO care a constatat violarea de către ţara noastră a articolelor 2, 3 şi 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Nu ştiu dacă evenimentele de ieri fac parte dintr-un mega-scenariu, aşa cum încearcă să demonstreze într-un comentariu publicat la 22 octombrie pe blogul său dl. Ion Cristoiu. Megascenariu născut din interesele oculte ale Cotroceniului şi ale locatarului său principal, din dorinţa anihilării oricărui interes faţă de Congresul de sâmbătă al PMP, miniformaţiune ce pare-se că îşi va schimba nu doar numele, ci şi preşedintele prin alegerea în fruntea sa a hiperactivului, neastâmpăratului Traian Băsescu, din cedările şi învoielile cu justiţia pretins controlată de binomul SRI –DNA ale recent alesului preşedinte al PSD, dl. Liviu Dragnea. Care şi-ar fi negociat şi aranjat în acest chip o sentinţă favorabilă în procesul ce va avea loc la finele lunii viitoare. Vocaţia pentru alcătuirea de astfel de megascenarii a dlui Cristoiu este binecunoscută, cum la fel de cunoscut este şi faptul că realitatea nu l-a confirmat întotdeauna pe autorul lor.

Ştiu doar că îmi doresc ca de data aceasta scenariul imaginat de dl. Cristoiu să fie unul lipsit de orice bază reală. Să reprezinte în exclusivitate născut de condeiul unui recunoscut şi documentat expert al clipei, cu vocaţii neîmplinite şi insuficiente pentru marea literatură de ficţiune.

Pe de altă parte, istoricul închiderii şi redeschiderii acestui dosar invită la prudenţă. Oricum, la optimism rezervat. E bine să nu ne bucurăm prea devreme. Aşa după am susţinut şi în alte comentarii publicate pe adevărul.ro, mi se pare insuficientă numai redeschiderea dosarului mineriadei din 13-15 iunie. Întreg complexul de întâmplări petrecute cu începere din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, cele două mineriade anterioare Marii Mineriade, cele din ianuarie şi februarie 1990, evenimentele sângeroase din martie acelaşi an de la Târgu Mureş, toate marcate şi vegheate de ceea ce Cristian Tudor Popescu numea odată, într-un editorial antologic, „rictusul bolşevic” al lui Ion Iliescu se cuvine investigat şi lămurit până la capăt. Fără menajamente.

La fel cum de necesare lămuriri are nevoie şi a patra mineriadă.  Cea din septembrie 1991. Cu atât mai mult cu cât, dacă în cazul mineriadei din iunie 1990, principalul său instigator şi autor, dl. Ion Iliescu, mai poate să argumenteze că nu el e cel care a chemat minerii  şi că aceştia au venit la Bucureşti speriaţi de întreruperea emisiei Televiziunii Române, o întrerupere despre care există voci ce pretind că ar fi fost una comandată şi planificată, implicarea fostului şef al Statului în mineriada ce a condus la căderea guvernului roman este evidentă. Nu fiindcă dl. Petre Roman ar fi fost nepătat şi neimplicat în sângeroasele evenimente amintite mai sus. Nu pentru că fostul premier ar avea nevoie ori ar merita înţelegere sau compasiune. Şi nu deoarece lui s-ar cuveni să i se facă în primul rând dreptate.

O cartea recent apărută la editura Humanitas, carte intitulată Cine mi-a ucis fiul? scrisă de tatăl studentului Andrei Frumuşanu, un tânăr decedat ca si muncitoarea Aurica Crăiniceanu în evenimentele de atunci, demonstrează cât de amplu şi de pervers a fost complotul urzit de feluritele instituţii pretins democratice şi pretins decomunizate ale unui stat nelăsat de Ion Iliescu şi servanţii săi să se despartă de comunism, spre a se ascunde adevărul.

Ne vom putea bucura  doar când vom şti tot adevărul despre ceea ce s-a întâmplat pe durata întregii prime şi lungii perioade de domnie a lui Ion Iliescu. Aceea dintre 1990 şi 1996. Dar şi despre mineriadele din anii când la conducerea României s-a aflat dl. Emil Constantinescu. Mineriade pe care acelaşi Ion Iliescu ba le-a aplaudat, ba le-a încuviinţat tacit, ba le-a justificat în chipuri dintre cele mai ruşinoase.

În aceste cazuri chiar nu este vorba despre megascenarii concepute în birouri de gazetari talentaţi, ci de realităţi. Realităţi de netăgăduit şi cum nu se poate mai dureroase. Realităţi ce trebuie desluşite în totalitate şi pentru care vinovaţii vor trebui să plătească.