Războiul hibrid: componenta psihologică pe România

Ne aflăm, fără nici umbră de dubiu, alături de toate statele europene, în mijlocul unui război hibrid în plină dezvoltare, în marea bătălie care se poartă acum pentru redefinirea sferelor de influenţă. Şi, aşa cum o spun toate manualele militare specializate, prima componentă a acestei acţiuni o constituie componenta psihologică, destinată să pregătească terenul pentru episodul final, cel al războiului propriu-zis.

Există multe manuale foarte interesante, toate pornind de la principiul că pregătirea psihologică progesionistă a terenului prin operaţiuni de război psihologic a devenit în acest moment cu mult mai importantă ca în trecut, atunci când succesul era determinat, preponderent, de cantitatea şi calitatea dotărilor militare aflate în posesia combatanţilor. Acum, explică strategii militari, ţinta principală este cucerirea acceptului opiniei publice, aducerea ei cât mai aproape de o stare de panică, disperare, confuzie şi lipsă de perspectivă pentru ca, rapid, să devină primul oponent stabil şi foarte vocal al tuturor structurilor de putere din ţara-ţintă.

În cazul Europei, ţinta râzboiului psihologic o constituie decredibilizarea şi, în final, anihilarea încrederii în funcţionalitatea proiectuilui unei construcţii europene comune.

Fierul de lance este reprezentat, evident, de acţiunea concertată a partidelor naţionalist extremiste, populiste şi xenofobe, al căror program politic cuprinde cereri exprese şi foarte clar formulate privind rediscutarea sau renegocierea tratatelor europene, ieşirea din NATO, naţionalizarea băncilor, controlul draconic asupra pieţelor de muncă şi restricţionarea severă a procentului admisibil de „stăini“ care să poată fi angajaţi de companiile naţionale.

Iar climatul în care se poartă această discuţie –deloc nouă în sine – este acum exacerbat de cele două fenomene care se conjugă perfect în ceea ce este o autentică operaţiune majoră, cel puţin la scară europeană: exodul migranţilor şi fenomenul ascendent al terorismului.

Fenomene absolut reale şi manageriate cel puţin neconvingător atât de către Statele Membre cât şi de instituţiile europene care, confruntate cu vârfuri de criză succesive, au descoperit că nu aveau nici cadrul legislativ minimal necesar, dar nici proceduri comune de reacţie. Sigur că începe să se lucreze la ele dar, între timp, strategii războiului hibrid au folosit la maximum situaţia creată pentru a atinge obiectivul lor primar.

În consecinţă, pe de o parte, a fost amplificat „ajutorul frăţesc“ acordat partidelor naţionaliste extremiste eurosceptice sau antieuropene, în ideea întăririi unui pol european a ceea ce urmează să devină, relativ curând, o Internaţională Naţionalistă, cu structuri pe modelul clasic şi introducând în ecuaţie şi celelalte forţe politice, cu un potenţial deloc neglijabil în caz de criză: anarhiştii şi neo-anarhiştii, ecologiştii extremişti, partidele anti-sistem de diferite orientări ideologice dar unite prin contestarea comună a ordinii sociale actuale. La asta se lucrează acum şi nu sunt deloc departe şansele de a vedea cum apare un asemenea conglomerat al “partidelor refuzului” mai ales dacă textul pe care se duc acum negocieri va conţine prevederea esenţială pentru unele dintre aceste formaţiuni, adică libertatea de a acţiona local în funcţiile de propriile priorităţi...

În al doilea rând, strategii războiului psihologic încearcă maximizarea, prin politizare extremă, a stării de panică şi confuzie produsă de atentatele teroriste, adică lansarea unei acuzaţii generale de incompetenţă criminală la adresa tuturor sistemelor politice şi a liderilor actuali, consideraţi ca depăşiţi şi anacronici.

Tehnica aceasta se numeşte, în manualele respective, „propaganda terorii”, oferindu-se lecţii multiple pentru: 

„exploatarea efectelor psihologice ale terorii... procedeule cel mai direct de inhibare a circuitelor raţionamentului normal. Scopul punerii sale în aplicare este de a aduce mediul-ţintă în situaţia de a accepta necondiţionat, ba chiar cu convingerea că asta reprezintă singura ieşire posibilă, toate temele care-i sunt propuse prin noua agendă ce urmează să devină program social, economic, cultural, de securitate etc...”.

Între timp, conform instrucţiunilor din manual, au fost identificate cât mai corect punctele de vulnerabilitate la nivel naţional, zonele de sensibilitate istorică maximală, cele despre care manualele anunţă că, odată atinse, pot provoca contra-reacţii instantanee de coagulare în jurul unuei idei sau mesaj de raliere rostit de un lider pregătit din timp pentru a ieşi în postura de salvator naţional, Mesia pe timp de primejdie şi ameninţări la fiinţa naţională.

Până relativ de curând, în cazul ţărilor din estul şi sud-estul european, rămăsese deschidă piaţa pentru partide naţionaliste reale, cu forţa de impunere şi credibilitatea celor din Occident. Lucrurile au început să se schimbe odată cu apariţia fenomenului Syriza din Grecia şi evoluţiile politice surprinzătoare din zona poloneză, dominată acum de o forţă de dreapta cu puternice accente naţionaliste.

Incipient, acum, în România.

Interesant este că, pentru zona noastră, apare (sau reapare în perspectivă istorică) posibilitatea de a vedea cum unele partide politice încearcă să dubleze mesajul lor doctrinar cu o relaţionare cât mai strânsă, evidentă, chiar organică, cu biserica. Fenomen imposibil de conceput în societăţile occidentale laicizate, dar extrem de productiv în ţările dintr-un spaţiu în care credinţa religioasă mai poate fi folosită extrem de eficient ca factor de identificare spontană în jurul unui lider. Revirimentul acestei idei s-a produs mai întâi pe piaţa extrem de spectaculoasă (chiar dacă încă puţin cunoscută la noi) a naţionalismului din Rusia, atent susţinut şi promovat de Vladimir Putin, primul dintre liderii din zonă care a înţeles cum poate fi folosit (pentru credibilitate naţională şi internaţională, dar şi ca factor de omogenizare naţională) potenţialul Bisericii Ortodoxe.

„Naţionalism militant ortodox” transformat în „Partid politic al ortodoxiei renăscute“? De ce nu, se întrebau, nu demult, naţionaliştii europeni reuniţi la Sankt Petersburg... de ce nu şi la noi, semnalul fiind dat de Sfântul Sinod al BOR care a făcut un gest politic fundamental în tânăra şi mereu surprinzătoarea noastră democraţie, aprobând participarea preoţilor la campania electorală şi instituţionalizând astfel prezenţa preotului-candidat politic.

Extrem de interesantă evoluţie, căci poate duce la schimbări majore în spaţiul a ceea ce a fost până acum peisajul politic românesc. În paralel cu o scădere constatată de sondaje a încrederii românilor în UE.

Către ce ne îndreptăm? Destul de greu de spus. Dar să privim atent dincolo de aparenţele unui joc care, dacă pare atât de dezlânat şi dezamăgitor, nu înseamnă că nu este şi unul profesionist.

Dacă rezultatul lui va fi mesajul politic al unui partid că România a greşit în alegerea sa fundamentală, aderearea la UE şi NATO, asta înseamnă că cineva începe să mute câştigător pe tabla de şah regională. Şi nu cred că acel „cineva“ ar putea fi România, cu interesele sale de supravieţuire pe termen mediu şi lung.