Tragic şi evenimentul, tragic şi protagonistul. Şi nu s-ar putea defel spune că ceea ce s-a întâmplat în România după decembrie 1989 ar fi corectat măcar într-o mică măsură tragismul a ceea ce s-a întâmplat în România, cu voia şi din ordinul sovieticilor, dar şi cu complicitatea comuniştilor şi a tovarăşilor lor de drum în urmă cu şapte decenii. I

Indiferent dacă nutrim convingeri monarhiste ori republicane, cuvântul potrivit pentru eveniment mi se pare acela de comemorare. Fie şi numai pentru simplul motiv că alungarea de pe tron şi dincolo de fruntariile ţării a Majestăţii Sale a însemnat îngroparea pentru mai bine de 40 de ani a oricărei urmă de viaţă democratică în România.

Procesul a început puţin după 23 august 1944. În pofida faptului că fusese repusă în vigoare Constituţia democratică din 1923. Orice încălcare a ei era justificată prin necesitatea luptei antifasciste, o sintagmă teribil de apreciată de comuniştii români de la acea vreme.

 În martie 1945, sovieticii, cu pumnul bătut în masa Regelui Mihai şi cu uşa din sala de audienţe trântită de Vîşinski şi în complicitate cu comuniştii români şi-au instalat guvernul. Din acel moment, premierul Petru Groza, cu rânjetul lui cu tot, altminteri licheaua absolută, deşi nemembru de partid, nu a făcut decât să îl sfideze necontenit pe Rege. Puţin i-a păsat de cererea acestuia de a-şi prezenta demisia (21 august 1945) sau de greva regală. Avea de partea sa tancurile sovietice.

La 19 noiembrie 1946, poporul român a fost convocat să ia parte la nişte alegeri în care toate mijloacele de furt şi absenţa de scrupule specifică Balcanilor au fost folosite. Regele a deschis Parlamentul, fiind drastic criticat pentru aceasta (avea oare alternativă?)  şi aşa după cum scrie unul dintre primii istorici ai comunismului românesc- l-am numit pe Ghiţă Ionescu (cf. Comunismul românesc, Editura Litera, Bucureşti, 1994)-  “după alegeri şi după consolidarea comuniştilor la putere, persecuţiile au luat forma unei terori organizate ce a dobândit amploare. Se auzea acum că zeci de oameni dispăreau, mare parte dintre ei în lagăre şi temniţe, unii se ascundeau în munţi, unde se instituiseră puncte de întâlnire, iar alţii plecau în străinătate. Era normal ca mulţi să se gândească la organizarea unor activităţi româneşti peste graniţă.Maniu a refuzat să părăsească ţara...”.

La 10 februarie 1947 se semna, în fine, Tratatul de pace, România trimiţând o delegaţie a cărei componenţă fusese atent supervizată de Groza însuşi. Cu Tătărăscu şi Lucreţiu Pătrăşcanu în frunte. Clauzele economice erau de-a dreptul împovorătoare, consfinţind deja transformarea României în satelit al Moscovei.

Pe tot parcursul anului 1947 a continuat teroarea. Arestările deveniseră un fapt la ordinea zilei. Cu sprijinul sovieticilor, guvernul Groza trecuse la anihilarea totală a Opoziţiei. Atacul la adresa PNŢ a fost teribil, totul culminând cu arestarea la 15 iunie a lui Mihalache şi Penescu, mai apoi a lui Iuliu Maniu.. În august a fost dizolvat prin decret  PNŢ, iar în noiembrie îşi înceta activitatea PNL.

Mai era “de rezolvat” o ultimă “anomalie”- monarhia.  Totul s-a desăvârşit pe 30 decembrie 1947, graţie lui Gheorghiu-Dej şi Petru Groza. Acesta din urmă i-a vorbit Regelui cu o vulgaritate fără seamăn. I-a înfăţişat Majestăţii Sale abdicarea “ ca pe o afacere convenabilă pe care el, un intermediar onest, o înlesnea. Dej a evocat cu fanatism viitorul poporului român şi a mai mărturisit că Regele avea o influenţă tulburătoare şi că atâta vreme cât va rămâne în România  vor fi întotdeauna necazuri” (cf. Ghiţă Ionescu- op.cit.).

În faţa refuzului ferm al Majestăţii Sale de a semna actul de abdicare, s-a trecut la ameninţări. Groza a spus că guvernul va trece la acţiune. “ Va curge sânge, va fi probabil război civil, însă responsabilitatea vă va reveni”. Regele a cedat, a semnat, în aceeaşi zi guvernul a anunţat proclamarea RPR şi astfel a luat sfârşit Regatul României. La începutul lui 1948, Regele părăsea România.

Nu putem şti ce ar fi fost dacă în decembrie 1989 sau în primele zile ale lui 1990, firul istoriei ar fi fost reînnodit, Constituţia din 1923 repusă în drepturi. Ştim doar că ultimele luni ale lui 2017, dominate de personalităţild malefice ale lui Dragnea şi Tăriceanu şi aghiotanţii din PSD şi ALDE ne-au făcut să simţim prea accentuat şi pe propria noastră piele ceea ce s-a întâmplat în 1947 în România. Să vedem ce ne va rezerva anul 2018. Premisele nu sunt deloc optimiste.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro