Prima zi de şcoală. Ba nu, a doua...

Era prin anii ’80, într-o luni şi se făcea că începusem un nou an la şcoală generală. Adică eram prin clasa a VI-a, a VII -a. O şcoală bună, după unii chiar cea mai bună din oraş sau măcar cea de pe locul doi. În fond, aşa se şi cădea, că doar de-aia ăsta îi era şi numele, adică „Şcoala Generală nr. 1”, Buzău.

                   Nu mai ştiu exact cum a fost prima zi, probabil s-au împărţit manualele, cu siguranţă unele vechi de la generaţiile anterioare, rupte şi mîzgălite, adică cele cu exerciţiile rezolvate, variantele corecte de răspuns încercuite şi completări pe unde erau puncte-puncte. Dar asta nu era deloc un lucru rău. Ba dimpotrivă. Şi chiar dacă ne puneau încă din primele ore să le ştergem, lăsam acolo cît să se vadă cîte ceva şi să ne scoată dintr-o eventuală încurcătură.

                Poate că ni s-au prezentat şi profesorii pentru materiile nou-apărute, la cele vechi de regulă nu se mai schimbau. Cred că ne mai aranja şi „diriga” prin bănci, să fie oarecum un echilibru în clasă, pe cei care făceau probleme îi aşeza mai în faţă, la vedere. Vizita medicală şi cei cu păduchi duşi rapid la cabinetul medical. Tot atunci se stabileau în linii mari şi obiectivele. Urmau la rînd treburile administrative: cît e fondul şcolii, pînă cînd trebuie adus, cînd e prima şedinţă cu părinţii, ce echipament trebuie luat la sport. Apoi, aproape sigur, şi obligaţiile. Printre care, alături de cotele de maculatură, borcane şi fier vechi pe cap de şcolar, şi castanele. Astea, în prima urgenţă, din cauza anotimpului.

               Să fiu sincer, nu am ştiut niciodată la ce se foloseau, însă am trăit mereu cu impresia că din ele s-ar obţine spirtul. Nu-mi făceam probleme: taică-miu era ceva prin armată, încă se făcea, şi pe vremea aia mai erau soldaţi. Şi aşa se rezolvau mai multe lucruri: şi cu castanele, şi cu reparatul băncilor în vacanţă, şi cu văruitul clasei, şi cu... Toată lumea mulţumită.

              Erau frumoase castanele, mai ales imediat după ce cădeau, eliberate din căsuţa lor cu ace. Şi multe. Nicolae Bălcescu, bulevardul care ducea spre şcoală, avea castani pe ambele părţi. Iar ele, atît de frumoase, încît uneori făceam în pauze concurs cu colegii: care are castana cea mai mare. Cînd nu ne puneam de acord, un arbitru, desena la sfîrşitul unui caiet, contururile şi le compara. Doar că se uscau repede, îşi schimbau forma, iar în cîteva zile nu mai erau la fel.

             Probabil că s-a terminat repede prima zi - de regulă aşa se întîmpla mereu - mai ales că nu se făceau ore.

              Ziua următoare, un lucru care s-a întîmplat destul de rar în anii mei de şcoală: am pornit de acasă mai devreme, de obicei plecam în ultimul moment, chiar cu întîrziere.

Ce mai, ceasul rău!

               Aproape sigur că am mers alene şi călcînd de cîte două ori într-un loc, timp era, o grămadă. Cert este că am ajuns în faţa şcolii, unde cîţiva colegi azvîrleau cu un bolovan într-un castan. Şcoala era puţin mai retrasă decît celelalte clădiri, în faţa ei erau o mică parcare şi încă un rînd de castani.

              Colegii aruncau prin rotaţie, destul de bine şi cu folos, iar castanele cădeau din plin, umplîndu-le buzunarele. Spectacolul era plăcut. Am vrut să intru în joc şi i-am rugat să mă lase şi pe mine. Mi-au dat voie, însă doar o singură dată, cred că aveau socotelile şi împărţeala lor. După ce le-au adunat pe cele căzute, am luat repede piatra, mi-am adunat toate puterile, m-am concentrat puţin spre o creangă cu pradă bogată şi am aruncat. Nu mai ştiu exact dacă şi cîte castane au căzut, însă bolovanul a ajuns exact în maşina de lîngă copac. Chiar în ea, trecînd glorios prin lunetă. Stătea frumos, pe catifeaua roşie din spatele maşinii, etalat ca un exponat de preţ din vitrina unui muzeu de mineralogie. Şi a rămas acolo, tăcut şi triumfător, chiar şi după ce parbrizul din spate al maşinii s-a umplut, rapid, de fisuri. Pesemne pe-atunci nu se inventase geamul cu două straturi şi o folie de plastic între ele.

               Speriaţi, am fugit spre şcoală şi apoi în clasă unde eu eram un adevărat monument de cuminţenie. Ei, nu chiar "Cuminţenia pămîntului", dar nici cu mult prea departe. Oricum nici nu ştiam de ea pe-atunci. Să fi trecut în a doua oră, asta nu îmi e tocmai clar, sigur e că la un moment dat, uşa clasei s-a deschis şi a intrat - mare eveniment, mare! - chiar directorul şcolii, o persoană respectabilă şi impozantă, aproape de pensie. I-a spus ceva profesoarei şi apoi m-a chemat afară. Corăbiile au început să mi se înece. Şi eu odată cu ele, imediat ce am închis uşa după mine. Eşafodajul meu, în care intrau succesiv descoperirea amprentelor, prafurile întinse cu pensula, ridicarea lor pe lamele de microscop, cercetări, compararea lor (că doar nu degeaba citisem eu, în loc de Cireşarii şi Toate pînzele sus!, Medicină legală şi Criminalistică, din biblioteca din sufragerie, deh, tentaţia fructului oprit) începea să se dărîme rapid, cu zgomot şi cu multe lacrimi.

               În cancelarie, primul care mi-a sărit în ochi a fost un miliţian. Sînt sigur că pe-acolo era şi persoana păgubită, dar cine-o mai vedea?! Lucrurile au intrat pe un făgaş normal, oamenii au „sărit pe mine” cu bunăvoinţă să mă calmeze, că doar nu se întîmplase nimic rău, după care am intrat din nou la clasă. Nici de aici nu mai am amănunte.

              Acasă, am început să plîng încă de la uşa apartamentului. Cred că deja se ştia de ispravă, s-o fi ocupat diriginta. Nu-mi mai amintesc mare lucru, decît că m-am dus în camera mea, unde-l aşteptam plîngînd pe taică-miu, el era şeful familiei, principalul pericol, şi sperietoarea. A ajuns şi el acasă mai tîrziu, avea un program de lucru mai lung; în mod ciudat, nu m-a bătut, ba chiar m-a liniştit, oricum era şi cazul, plîngeam deja de cîteva ore. Pe-atunci un parbriz de Dacie era 900 sau 1.000 de lei, că era diferenţă de 100 de lei între spate şi faţă, nu mai ştiu care era mai scump. Oricum, bani buni, poate jumătate dintr-un salariu frumos. Ştiu sigur că femeia de serviciu de la bloc avea, pentru un program de patru ore, exact 900 pe lună.

               Şi mai ştiu un lucru, poate la fel de important ca întîmplarea cu pricina, dacă nu şi mai mult, care, deşi agravant, poate că mă scăpase de binemeritata bătaie: a doua zi, ca în fiecare an pe 17 septembrie, era ziua tatălui meu.

              La mulţi ani, Bătrîne, pe acolo pe unde eşti! Ai grijă şi de mama!

]                                                                       *

            Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Cele mai recente cărţi: „Flori, fete, fiţe sau băieţi”,, 2014, „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, 2016.