Poate ne-am obişnuit să vedem doar cercetările care se desfăşoară în dosare mari, acelea  prezentate frecvent la televizor. Corupţie, droguri, spălări de bani, ici-colo evaziuni fiscale, omoruri sau spargeri de bancomate, Avem impresia că acolo este implicat mereu un procuror  care are lângă el cohorte de poliţişti şi experţi, aşa cum apar câteodată prin filme. În practică, lucrurile nu stau însă atât de bine, de frumos şi de roz.

Infracţiunile cele mai grave sunt instrumentate, într-adevăr, prin dispoziţia legii,  în mod direct,  de procuror, dar el nu lucrează niciodată solitar.  Cercetarea  cu succes a unei asemenea cauze depinde întotdeauna de poliţiştii cu care face echipă, un procuror experimentat este conştient întotdeauna de acest lucru.  Singur, el nu ar  putea face mai nimic, i-ar fi imposibil să răzbească în noianul de activităţi ce trebuie puse în practică. Cum ar putea să facă cercetarea la faţa locului la un omor în afara unei echipe sau să organizeze fără niciun fel de sprijin sau concurs tehnic un flagrant de corupţie?

Dincolo însă de infracţiunile pe care Codul penal le dă în competenţa directă a procurorului trebuie ştiut că cele mai multe ele sunt date în instrumentarea  poliţiei. Nu sunt întotdeauna infracţiuni spectaculoase sau săvârşite neapărat de grupări, cele mai multe nici nu atrag atenţia mass-media,  dar sunt cauze cu care societatea se confruntă  cel mai frecvent. În general, în acestea, procurorul intervine destul de puţin, în mod punctual, prin îndrumări date poliţiei judiciare, prin propuneri către judecătorii de drepturi şi libertăţi şi, în final, prin soluţionarea cauzei. Spre exemplu, procurorul nu va efectua personal, în principiu, acte de cercetare în furturi, înşelăciuni, violuri, mărturii mincinoase şi, de altfel, în majoritatea infracţiunilor din Codul penal. În toate acestea, activităţile vor fi realizate de poliţia judiciară.

Politia judiciară nu este compusă însă din totalitatea poliţiştilor din România, ci doar din aceia care au primit un aviz special. Avizul de poliţie judiciară conferă unui poliţist posibilitatea de a lucra într-un dosar de cercetare penală. Cei care nu au un asemenea aviz desfăşoară altfel de activităţi poliţieneşti.

Teoretic, aşa cum spune şi Constituţia în articolul 131, procurorii  conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. Sună foarte bine, dar ”condiţiile legii” (Legea 364/2004, privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare) prevăd o dublă subordonare pentru cei din poliţia judiciară, una faţă de procuror (”procurorul conduce, supraveghează şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală desfăşurată de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare” – articolul 5 alineatul 1) şi una faţă de şefii ierarhici din poliţie (”în desfăşurarea altor activităţi profesionale decât cele conduse şi supravegheate, potrivit legii, de către procuror, poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare se subordonează şefilor ierarhici din poliţie” – articolul 5 alineatul 2).

Practica arată că de multe ori această prevedere a dublei subordonări poate duce la evidente disfuncţionalităţi. Când ai doi şefi, de care ar trebui să asculţi ? Şi ce te faci când activităţile desfăşurate în afara dosarelor penale, sub pretextul lipsei acute de personal, se transformă din excepţie într-o regulă? Din păcate, din această perspectivă, lucrurile sunt lăsate de ani de zile, chiar din momentul în care a fost înfiinţată poliţia judiciară, într-o zonă nebuloasă şi mişcătoare. Ani la rând, politicieni, miniştri ai justiţiei sau procurori generali au promis sau şi-au propus să schimbe ceva. Dar de fiecare dată lucrurile nu s-au mişcat semnificativ.

Pentru oricine este implicat în anchetele penale, această dublă subordonare nu are deloc rezultate satisfăcătoare. Cine va discuta cu procurori care supraveghează cercetările realizate de poliţia judiciară va putea auzi diverse nemulţumiri care au la bază faptul că dosarele nu pot fi soluţionate din cauza multitudinii de sarcini extrapenale care li se dau ofiţerilor sau agenţilor  de către şefii ierarhici ai acestora.. Pot fi auzite poveşti cu judiciarişti care fac verificări cu privire la legislaţia referitoare la coronavirus, păzesc urnele de la alegeri, fac controale economice care nu au legătură cu dosarele penale, aplică diverse contravenţii , escortează arestaţi la instanţe sau emit ordine de protecţie.   La rândul lor, când sunt întrebaţi în legătură cu nerespectarea termenelor rezonabile de desfăşurare a cercetărilor din cauzele penale, poliţiştii judiciarişti vor invoca aceleaşi justificări. Pe de altă parte, şefii ierarhici ai poliţiştilor se vor plânge mereu de insuficienţa personalului şi de faptul că, uneori, procurorii tind să efectueze prea multe activităţi în dosarele penale.

Dincolo de truismul că adevărul e  la mijloc, rezultatul nu e deloc imprevizibil: când lucrurile nu sunt clare pentru nimeni, nici anchetele şi nici munca care nu ţine de anchete nu se desfăşoară prea bine.

De aceea, cred că problema pusă în discuţie - trecerea poliţiei judiciare la parchet, inclusiv din punct de vedere administrativ, nu este cea cu adevărat importantă.  Cum nu este cu adevărat importantă nici problema detaşării poliţiştilor la parchet. 

Problema reală care trebuie discutată este dubla subordonare. Iar rezolvarea reală a  problemei este punerea poliţiei judiciare în adevărata matcă constituţională , aceea a desfăşurării activităţii doar în dosare penale, adică doar sub coordonarea procurorului. De altfel, de aceea există şi denumirea de poliţie judiciară.

Cred că pentru împlinirea acestui deziderat pot fi făcuţi câţiva simpli paşi:

1.Stabilirea cât mai aproape de realitate a numărului de poliţişti care să facă parte din poliţia judiciară, în raport cu numărul şi complexitatea cauzelor penale. S-a spus în spaţiul public că în prezent ar fi 28.000 de judiciarişti. S-ar putea să fie prea mulţi. Sau poate că nu. Cert este că numărul corect ar trebui să fie stabilit nu prin discuţii superficiale sau cu iz politic ci în urma unor studii serioase la care să fie cooptaţi dincolo de specialişti în anchete din ambele structuri şi specialişti în resurse umane.

2.Stabilirea prin lege că poliţiştii din politia judiciară vor efectua numai activităţi de cercetare penală  iar  alte activităţi doar cu titlu excepţional şi numai cu aprobarea anterioară a şefului structurii teritoriale de parchet. Activităţile desfăşurate cu titlu excepţional vor trebui să fie strict definite în lege.  În acest fel vor fi evitate situaţiile în care activităţile din afara dosarelor penale se transformă din excepţie în regulă.

3.Stabilirea unor cerinţe mai stricte pentru acordarea avizului. Poliţia judiciară trebuie să fie o structură de elită, inclusiv diferenţele salariale trebuind să fie semnificativ mai mari. Aşa cum se întâmplă în multe alte ţări, promovarea în corpul poliţiei judiciare ar trebui să reprezinte un eveniment cheie în cariera unui poliţist. Înainte de a primi avizul , ar fi necesară instruirea prin cursuri obligatorii de pregătire de specialitate în domeniul anchetelor penale,  a căror durată să fie de cel puţin o lună. Poate ar trebui gândit şi dacă locurile din poliţia judiciară nu ar trebui  ocupate prin concurs.

4.Evaluarea, promovarea şi cercetarea disciplinară a poliţiştilor din poliţia judiciară să se realizeze în baza unui regulament al Ministerului Public.

5.Pregătirea profesională a ofiţerilor de poliţie judiciară pe zona de cercetare penală să se desfăşoare în coordonarea Ministerului Public.

Cu aceşti cinci paşi, din care patru ţin , în primă etapă, doar de  modificarea legislaţiei, lucrurile se pot aşeza într-o normalitate constituţională cu benefice consecinţe practice.