Ca să înţelegeţi, dragi compatrioţi, aberaţia acestui fel de a serba, gândiţi-vă că mergeţi la aniversarea unui prieten şi el vă tratează expunându-şi „arsenalul din dotare”: cuţitele de bucătărie, topoarele, şurubelniţele, pisăloagele, eventual, în caz că le are, puştile sau revolverele.

Cel mai probabil aţi crede că aveţi de a face cu un psihopat şi v-aţi face imediat planuri de retragere. Tot aşa aţi gândi dacă aniversatul - fără să fie beat - şi-ar arăta, la bustul gol, muşchii, trapezii şi pătrăţelele abdominale.

Mergeţi cu exerciţiul de imaginaţie puţin mai departe. Ceilalţi invitaţi nu doar că nu găsesc nimic straniu în felul acesta de a se sărbători cineva, dar li se pare ceva foarte frumos, aplaudă cuprinşi de plăcere şi de entuziasm, le arată copiilor lor cât de minunate sunt cuţitele, topoarele, puştile defilate prin sufragerie şi cât de puternici sunt pumnii fluturaţi în aer de gazdă şi de familia ei.

Ei bine, exact acelaşi lucru se întâmplă, fără să ne dăm seama, la fiecare 1 Decembrie. Psihoza, fiind colectivă, nu ne mai atrage atenţia, iar entitatea aniversată, fiind de asemenea colectivă, ni se pare că merită un tratament pe care l-am sancţiona imediat în cazul unei persoane particulare.

De fapt e vorba despre aceeaşi nebunie ca şi în cazul exemplului individual. O nebunie  produsă de o frustrare teribilă, de  resentimentul clocit în urma înfrângerilor şi umilinţelor indurate şi de o încercare de compensare 'violentă' a slăbiciunii tale. Balamucul e plin de asemenea Napoleoni care abia se ţin pe două picioare.

Trecerea pe sub arcul de triumf are un simbolism psihotic şi trebuie citită adecvat: armata 'victorioasă' nu are prizonieri sau prăzi de război şi atunci se dedublează, aşa cum se dedublează nebunii care vorbesc şi se luptă singuri 'pe două voci'.

Nici o ţară civilizată euro-atlantică nu mai practică asemenea aniversări militarizate. Cu excepţia notabilă a Franţei, frustrată pe vecie de înfrângerea ruşinoasă din al doilea război mondial.