La fix 20 de ani de la venirea Papei Ioan Paul, deloc întâmplător, peste 2 zile soseşte Papa Francisc în România. Staţi puţin nu e vorba de un episcop, un cardinal oarecare în trecere prin Ţările Române, nici de un lider bisericesc dintr-o ţară creştină sau de un şef de stat european, ci e tocmai unul dintre marii lideri mondiali (egalat de analişti cu Putin sau Trump). Papa însuşi şi-a luat timp pentru a înregistra şi a transmite un mesaj video special pentru România exprimându-şi bucuria de a ne vizita şi mulţumirea din inimă insistând că vine ca „frate şi pelerin“.

În acest timp, în afară de Biserica Catolică, autorităţile locale, comitetele de organizare şi de câteva ştiri la unele televiziuni, România nu trăieşte la maxim acest moment istoric. Nu am văzut un mesaj de bine primire afişat de câteva săptămâni din partea liderilor instituţiilor statului, oricare ar fi, nici o mediatizare constantă şi bogată cu reportaje, emisiuni speciale, interviuri premergătoare vizitei. Uitaţi-vă la procentajul ştirilor din orice jurnal dedicat situaţiei politice (nu se mai termină) şi câte ştiri anunţă vizita Papei de vineri. Politica, cu aceleaşi probleme, cu indivizi corupţi, certăreţi, aroganţi şi demagogi pe toţi ne-a molipsit. Toţi românii comentează politică cu şi fără rost. Dar altceva în ţara asta nu se mai întâmplă, nu ştiu românii nu mai merg şi ei la muncă? 

Încă suntem neeliberaţi de efectele unor alegeri europarlamentare previzibile, unii au rămas încântaţi de încarcerarea celui mai mare lider politic, alţii înjură online ca de obicei. Şeful statului îşi continuă evenimentele de lansare de carte şi, mai mult, cere public demisia ministrului de Externe şi al ministrului de Interne. Cum? Chiar acum, când primeşte un lider mondial în vizită? Era evident că respectivii nu vor da ascultare solicitării preşedintelui şi atunci la ce folos? Doar pentru un pic de credit de imagine?

Am în gând secvenţa asta, într-o cămăruţă din Palatul Vaticanului, după o lungă zi de muncă, la un ceai fierbinte, Papa îşi întreabă aghiotantul:

„- Ajungem vineri în România, ce mai fac românii, cum merg pregătirile, ce se mai întâmplă?“

Ofiţerul, extrem de abil şi inteligent, bine informat, uşor jenat, dar atent la întrebările Sfântului Părinte, ezită iniţial însă are datoria de a-i spune cinstit:

„- Păi, Sanctitatea Voastră, pregătirile merg excelent. Fraţii catolici ne aşteaptă cu multă iubire... Dar miercuri Preşedintele României i-a cerut demisia celor doi miniştri cu care am colaborat pentru realizarea vizitei încă din 2018, pentru relaţiile noastre la nivel diplomatic şi pentru securitatea Sfinţiei Voastre.“

Papa privi tăcut în ceaşcă, mai luă o ultimă gură de ceai fierbinte, se ridică cu greu de pe canapea şi se îndreptă spre dormitor şoptind: „Buonanotte, Vicenzo. A domani!“

Aghiotantul n-a mai apucat decât să-i ureze la rându-i noapte bună şi, îndreptându-se şi el spre dormitorul său, se întreba oare ce a gândit Sfântul Părinte...

În România soseşte un lider mondial care conduce 17% din populaţia lumii (peste 1 miliard de catolici) regăsiţi pe toate continentele, de la America de Sud, Africa până în China. Un personaj carismatic, neobosit, atent şi implicat zilnic, reacţionând la problemele majore ale lumii de la migraţie, război, ştiinţă la încălzirea globală. Afirma cu necesitate că dacă sunt peste 65 de milioane de migranţi, fiecare parohie catolică ar trebui să adăpostească şi să îngrijească o familie de migranţi. Un misionar al păcii şi al iubirii, nu al dogmei şi ritualurilor seci, un cleric devotat Bisericii şi lui Hristos, apreciat atât de mult de necreştini.

Papa soseşte vineri la Bucureşti, zboară la Bacău şi de acolo se îndreaptă spre Şumuleu Ciuc, îşi vizitează enoriaşii catolici, poposeşte la Iaşi, apoi la Blaj, şi pleacă din Sibiu spre Roma. El nu vine doar pentru o vizită scurtă de câteva ore, dimpotrivă, îşi dedică timp şi totodată acordă importanţă deosebită acestei ţări mici din Estul Europei. Marchează locuri esenţiale ale istoriei şi spiritualtăţii noastre şi se întâlneşte cu Preşedintele, Prim-ministrul, Patriarhul, Sinodul, celebrează servicii religioase în faţa a mii de credincioşi, ţine discursuri, pe scurt, ne demonstrează că nu e vorba doar de protocol, ci de misiune şi fraternitate.  

În schimb, nimic nou, BOR ne anunţă printr-un comunicat că Papa soseşte la invitaţia Preşedintelui, nu la invitaţia Patriarhului, că va exista o întâlnire şi o vizită la Catedrala Mântuirii Neamului, dar nicidecum vreo Liturghie (Doamne fereşte) sau rugăciune comună. Citez:

Programul nu cuprinde oficierea unui serviciu liturgic comun, ci momente muzicale distincte şi consecutive, conform hotărârii Sfântului Sinod şi practicii din diaspora română când se foloseşte acelaşi lăcaş de cult.

Ce vă exprimă dumneavoastră această justificare şi de ce credeţi că era necesară? Ce ar spune Papa dacă ar citi şi probabil a citit? Intuiesc că liderii ortodocşi sunt extrem de speriaţi să nu fie acuzaţi de alte biserici ortodoxe tradiţionale sau chiar de ai lor credincioşi de un ecumenism păcătos. Nu pot să uit poziţia patriarhului din Georgia, care nu a permis clericilor şi credincioşilor să participe la slujbă, lăsând un stadion de 25.000 de locuri aproape gol. Şi acolo, Biserica a transmit un comunicat extrem de rigid şi defensiv „cât timp există diferenţe dogmatice între Bisericii, creştinii ortodocşi nu vor participa la rugăciunile lor“.

Sunt convins că şi Domnul Iisus nu are o altă părere. Nici El nu s-a rugat cu Iuda care l-a trădat la instituirea Euharistiei, nici El nu ne vorbeşte de Iubire şi Fraternitate înaintea oricăror dogme.

Mai grav, în Georgia unii preoţi au protestat cu pancarte pe care scria că Papa nu este binevenit şi că practică un ecumenism agresiv. Sper să nu fie cazul şi în România de astfel de exemple de radicalism şi că serviciile de securitate şi-au făcut treaba din timp.

I-am numărat Papei vreo 44 de vizite internaţionale în ultimii 3-4 ani, trecând prin ţări îndepărtate precum Emiratele Arabe, Maroc, Chile, Peru, Kenya, Uganda, Sri Lanka, Cuba, sau Statele Unite. În 2014, s-a adresat Parlamentului şi Consiliului European la Strasbourg. Nu ştiu cum rezistă la aceste solicitări la vârsta de 82 de ani, la zboruri de zeci de ore, oboseală, slujire solicitantă, predici consistente, mii de îmbrăţişări cu oamenii de rând. Nu răceşte, nu se îmbolnăveşte, nu are dureri de spate ca orice vârstnic? Vedem agenda săptămânală, cum zilnic primeşte la Vatican alţi zeci de şefi de stat sau reprezentanţi ai unor ţări/comunităţi din întreaga lume şi cum se adresează la mii sau milioane de participanţi. În Filipine cred că au fost cei mai mulţi participanţi pe care i-a avut, peste 9 milioane. În perioada postului îl vedem umblând simplu prin cartiere mici şi limitrofe Romei surprinzând vârstnicii, copiii bolnavi de cancer, deţinuţii din închisori, săracii din tabere cu care uneori serveşte prânzul. Odată cred că au fost într-o sală peste 500 de săraci. Ce frumos ar fi acest gest iniţiat de liderii români, fie ei şi primari.

În final, la Blaj face un gest istoric prin beatificarea celor 7 episcopi greco-catolici martiri, despre care a declarat următoarele:

Faptul pentru care au suferit, până la jertfirea vieţii, este o moştenire mult prea preţioasă ca să fie uitată. Şi este o moştenire comună, care ne cheamă să nu ne îndepărtăm de fratele care participă la ea.

Tot la Blaj se va întâlni cu comunitatea romă, iar la Iaşi în faţa Palatului Culturii cu tinerii din România şi pelerini din alte ţări care vor veni special pentru această întâlniri.

Păi nu merită să renunţăm la orgoliile şi la luptele noastre cotidiene infinite şi să fie bine primit, aşa cum cel puţin El ne preţuieşte?