Până nu este prea târziu

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au încheiat un „Protocol privind stabilirea unor măsuri de natură organizatorică necesare efectuării cu celeritate a activităţilor de urmărire penală în cauzele care au ca obiect încălcări ale drepturilor omului în perioada regimului comunist din România“.

Obiectul Protocolului vizează, în principal, accesul la datele, documentele, mărturiile şi rezultatele obţinute de cele două părţi în activitatea desfăşurată, referitoare la abuzurile şi încălcările drepturilor omului în perioada regimului comunist din România, în condiţiile legii. Este primul act de colaborare de acest gen între o instituţie guvernamentală preocupată de crimele comunismului şi Ministerul Public. Semnificaţia este cu atât mai sugestivă cu cât dintre ultimele şase sesizări penale ale IICCMER din ultimii doi ani niciuna nu a ajuns încă în instanţă, iar asta nu din lipsa de preocupare a procurorilor.

Nu putem repeta suficient de des ce implicaţii are amânarea, procedurală sau de alt fel, a judecării cazurilor consumate într-una dintre cele mai sumbre perioade ale istoriei recente a României. Înainte de oricine, dreptatea este reclamată de victime şi supravieţuitori: ţăranii împuşcaţi în mijlocul satului pentru că se împotriveau colectivizării, partizanii din munţi care şi-au găsit sfârşitul la liziera pădurii, foştii deţinuţi politici, deportaţii, copiii cărora statul comunist le-a luat părinţii şi le-a furat tinereţea, frontieriştii, disidenţii, minerii de la Motru sau muncitorii de la Braşov.

În plus, mai există un motiv pentru care tărăgănarea dreptăţii ne costă fundamental. Un stat în culpă, care nu vrea sau nu poate să îi pedepsească pe cei care au umilit, chinuit şi omorât proprii lor concetăţeni este, oricât ne-am ascunde în spatele cuvintelor şi a paragrafelor, un stat slab, periculos de fragil. Mai mult decât atât, eventualul eşec al justiţiei penale de tranziţie în ceea ce priveşte crimele comunismului ar alimenta impresia larg răspândită că la noi, în plin efort de democratizare, totul este permis, că domnia legii există doar pe hârtie.

O justiţie inactivă este asemeni unei credinţe netrăite. Adică incapabilă să provoace şi să alimenteze simţul dreptăţii. Or, în lipsa acestuia, orice este posibil, aşa cum se vede cu ochiul liber. Revenind la perioada totalitarismului comunist, ne va fi greu, dacă nu imposibil, să le explicăm generaţiilor viitoare de ce am permis să se consume, discret, o amnistie biologică, de ce torţionarii au fost plătiţi în cursul vieţii, şi după 1989, mai bine decât victimele lor şi de ce, respectând suferinţa celor de alt neam, ne-am ignorat proprii eroi.