O poezie de Nicolae Ceauşescu, scrisă cu mânuţa lui

Publicat: 30.07.2013 17:23

Ultima actualizare: 08.08.2022 07:15

Nicolae Ceauşescu, la biroul său de lucru. FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Printre curiozităţile oferite de arhivele comunismului, se găseşte şi un efort liric de-al lui Nicolae Ceauşescu: o poezie scrisă olograf de fostul dictator. Dovada unei ,,multilateralităţi geniale“ - s-ar fi conchis, altădată, în cronicile literare. Pe parcursul celor cinci strofe, nu a folosit absolut niciun semn de punctuaţie, cu excepţia unui singur punct, pus la finalul primei strofe.

Poezia nu are nici titlu, nici semnătură. Dar după grafie şi fondul documentar de arhivare în care am găsit-o, e în mod categoric creaţia celui care-a condus România, dictatorial, aproape un sfert de secol.

Imediat după venirea la putere, Ceauşescu a cerut să-i fie păstrate şi dactilografiate notiţele făcute la diverse reuniuni. Din prezidiile adunărilor, pe când vorbitorii cuvântau conform regiei şi scenariului prestabilit, Ceauşescu scria, în carneţel, ,,punctele” de atins în ,,concluzii”. Alteori făcea înmulţiri şi împărţiri pe baza cifrelor de plan, costuri şi producţie. Sau nota propoziţii diverse. Acestora din urmă li se conferea calitatea de cugetări, ,,rodul unei gândiri revoluţionare”.

Secrete comuniste şi doseli postceauşiste

Poezia pe care am identificat-o, dimpreună cu câteva panseuri şi corecturi de mână pe textul unui discurs din anii ’70 s-au ,,rătăcit“ într-un dosar al Cancelariei CC al PCR din ultimii ani de putere. Istoria aventuroasă a acestor dosare a început la câteva ceasuri după fuga lui Ceauşescu. În după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Armata s-a făcut stăpâna arhivei partidului. Documentele au fost azvârlite în camioanele sale şi zăvorâte sine die în depozitele militare. Abia după câţiva ani, au început a fi slobozite, treptat, în circuitul cercetării prin Arhivele Naţionale. Cu multe şi însemnate lipsuri. Din dosarele unor importante şedinţe ale nucleului de decizie lipsesc, bunăoară, stenogramele. Adică strict-secretele: discuţiile lămuritoare privind cauzele, contextul şi efectele reale ale deciziilor, precum şi informările făcute celorlalţi de Ceauşescu asupra întâlnirilor sale bilaterale cu şefi de partide şi state.

Românul s-a născut poet...

În poezia scrisă de mână, Ceauşescu nu respecta ortografia şi punctuaţia. Nu reuşise să le înveţe în şcoala primară. Se poate observa că, pe parcursul celor cinci strofe, nu a folosit absolut niciun semn de punctuaţie, cu excepţia unui singur punct, pus la finalul primei strofe. N-avea răbdare nici să scrie toate literele cuvintelor. Astfel că multe pasaje sunt aproape ilizibile, după cum se observă şi din facsimilele alăturate.

Poezia pare să nu fi fost scrisă dintr-odată. Mai întâi a scris primele trei strofe, cu o cerneală ceva mai deschisă la culoare. Ulterior, cu o cerneală ceva mai închisă, a operat o corectură la ceea ce compusese deja, după care a mai produs două strofe.

Despre aptitudini literare, nici vorbă. Dar dacă autorul şi-ar fi transmis ,,poemul” diriguitorilor propagandei, intra urgent în manualele şcolare. Cu mici ajustări, n-ar fi distonat de creaţiile ,,angajante” semnate de unii poeţi consacraţi. În plus, Ceauşescu acumulase şi aici experienţă, ,,adaptând” versurile de la ,,Trei culori…” ca să devină imn ,,mobilizator”.

Citește și: Lenuţa Ceauşescu şi ,,combinaţiile“ carierei de ,,savantă“

„Tovarăşul“ filozof

În acelaşi carneţel cu versurile, Ceauşescu a mai notat şi reflecţii (propriu-zis lozinci) despre ,,arta revoluţionară” şi ,,umanismul socialist”. Acestea au fost însă şi dactilografiate.

,,Umanismul nu este o noţiune abstractă, a scris el. El capătă diferite înţelesuri corespunzător etapelor istorico-sociale de dezvoltare”; ,,Fericirea personală nu se poate realiza ignorând bunăstarea şi fericirea generală.”; ,Literatura şi arta realist-revoluţionară trebuie să transmită nu numai anumite realităţi ci să prezinte realităţile în contextul social-istoric, şi în acelaşi timp, în perspectiva transformării continuu revoluţionară a vieţii”; ,,A fi revoluţionar în artă înseamnă să realizezi o artă realist-revoluţionară, care să aibă un rol activ în transformarea societăţii şi a omenirii, a omului însuşi”. Ş.a.m.d.

Prin astfel de aserţiuni, repetate public stereotip, Ceauşescu şi-a arogat statutul de filosof al contemporaneităţii. De ,,gânditor revoluţionar”, în terminologia epocii. Aceasta era şi reprezentarea sa asupra filosofiei.

De altfel, la începutul anilor ’70, intenţionase să desfiinţeze specialitatea aceasta din curricula universitară. Pe motiv că nu putem avea două filozofii: una predată în învăţământul superior de partid şi alta în cel de stat. Îl vor fi temperat atunci decizionali mai avizaţi asupra istoriei şi rosturilor ,,iubirii de înţelepciune”, avertizându-l asupra interpretărilor gafei sale în afara ţării. A menţinut-o ca specializare universitară, dar, în cuplaj cu istoria. Dar din 1976 şi până în 1989, secţia filosofie-istorie a figurat în planul cifrelor de şcolarizare cu cei mai puţini studenţi: câte 75 anual, repartizaţi, egal, în centrele Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi.

Cele 500 de cuvinte

Alăturăm acestor rememorări şi o surprinzătoare observaţie privind lexicul lui Ceauşescu. Aplicând metoda analizei de conţinut a discursului, printre alte particularităţi ale ,,limbii de lemn” în ,,varianta Ceauşescu”, am constatat că liderul comunist se servea de doar 450-500 de cuvinte în comunicarea publică.

Citește și: Limbajul codat şi umorul în Epoca de Aur. Cum fentau românii comunismul prin umor. Cele mai savuroase bancuri cu cizmarul şi savanta

Într-un capitol din lucrarea ,,Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist” (Polirom, Iaşi, 2001), i-am analizat stilul discursiv în contextul general al comunicării verbale. Vocabularul activ al limbii române conţine 120-125.000 de cuvinte. Circa 1.500 dintre ele sunt fundamentale. În limba maternă, un adult se exprimă, în general, prin 4-5.000 de cuvinte. Dar ,,poetul” şi ,,gânditorul” Ceauşescu se adresa publicului printr-un vocabular de zece ori mai redus decât cel obişnuit. ;