Truismul debitat nu acoperă însă o realitate pe care actualul şef al „liberalilor” a dus-o pe „cele mai înalte culmi”.

E drept că astfel ar vrea, înţeleg eu, să închidă „trilateralul” Crin Antonescu asocierea sa cu „unilateralul” Gigi Becali. Pentru că, orice ar spune acum presupusul prezidenţiabil, preşedinte (bis!) şi co-preşedinte, există o asociere, pentru care el însuşi a girat, între omul unilateral Becali şi PNL. Iar asocierea nu va cunoaşte un sfârşit, cel puţin atâta vreme cât se va vorbi şi scrie despre politica românească. Nu-i vorbă, Crin Antonescu nu e primul dintre politicienii care s-au „legat”, din perspectiva imaginii, de cel care, ştim cu toţii, nu poate fi judecat decât în termeni superlativi: cel mai generos, cel mai creştin, cel mai machidon, cel mai sufletist, cel mai fotbalist, cel mai cel, în fine.

Nici pe departe. A mai fost, ca să mă refer numai la nume mari, şi Traian Băsescu, pe timpul când bea şpriţuri pe la „Golden Blitz”. A fost şi ex-saltimbancul naţional C.V. Tudor, când era vremea să se-aleagă europarlamentar, în perioada în care de PRM se alesese praful. Dacă actualul preşedinte al României nu i-a dat vreun gir politic formal lui Becali, omul-partiduleţ Vadim s-a agăţat de „arestatul” din acea vreme pentru a mai putea exista public. Peste toţi, atunci când nu pot să-mi imaginez ce nevoie avea (cu excepţia celei financiare, poate), Crin Antonescu a tăvălit prin subsolul politicii tradiţia unui partid care, deşi n-are a face cu liberalismul, are o relaţie directă cu istoria României moderne. Iar acest din urmă aspect nu-i, desigur, puţin lucru.

Obsedat de mitul presei atotputernice, Antonescu a preluat de la aceasta o proiecţie a unui „om atotputernic”, pentru a o utiliza în campania electorală. Şi a făcut acest lucru ştiind foarte bine că Gigi Becali are doar o aură mediatică în care, incapabil de a fi conştient social, se îmbăiază, ceea ce pentru unii privitori e spectaculos, pentru alţii, mulţi, e „realitate”, pentru destui e comic şi pentru foarte puţini este de-a dreptul trist. După cum a ştiut, acelaşi Crin Antonescu, faptul că Becali e, în sine, un om unilateral. Cu o singură direcţie, jucată pe cartea unei deconcertante naivităţi, dar care are în spate o inteligenţă nativă de tip şmecheresc, asezonată cu suficient tupeu de cartier. Ca atare, l-a „dezvoltat multilateral” sub aspect politic, după care l-a redus, când nu a mai putut scăpa de presă drept urmare a deciziei de astăzi a justiţiei, la ceea ce omul respectiv este de fapt: la unilateralitate.

Nu aş vrea să reiasă de aici că Gigi Becali este o victimă a presei ori a politicienilor. În definitiv, chiar şi omul unilateral are dreptul la propria-i responsabilitate. Că în afacerea politică pe care a vizat-o în ultimii ani Gigi Becali a dat chix, fiind folosit de media, de lideri politici cu mai mare ori mai mică influenţă şi de intelectuali care s-au jucat de-a consilierii săi e treaba lui, pe banii săi. Unii dintre aceşti asociaţi se vor da deoparte, aşa cum încearcă acum Crin Antonescu. Alţii, precum instituţiile media care i-au propulsat proiecţia superlativă, îl vor menţine în prim-plan, câtă vreme personajul creat de ele creşte tirajele şi face rating.

Pentru primii e prea târziu, întrucât costurile politice de imagine sunt cu totul altceva decât un subiect de presă încă proaspăt. Sau, oricum, reîmprospătat. Pentru cei / cele din urmă, lucrurile rămân aşa cum au fost construite într-o societate în care, deşi are îndeajuns de multe pretenţii europene încât să se zborşească la Europa, omul unilateral Becali rămâne un semn al normalităţii.