Ofensiva „europeană“ a Budapestei. Dezbinare prin politici de coeziune
0
Iniţiativele Budapestei pe chestiunea Transilvaniei nu sunt doar „bilaterale”. Există şi un consistent efort „european” al Ungariei de a fi activă, ofensivă, în această chestiune, concretizat în două iniţiative de acest tip.
Despre prima iniţiativă, „Minority SafePack” am vorbit deja. Cea de a doua iniţiativă, pentru care strângerea de semnături s-a finalizat, poartă denumirea „Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi menţinerea culturilor regionale”.
Iniţiatorii şi promotorii iniţiativei
Aceasta a urmat un parcurs asemănător celei menţionate anterior. În data de 18 iunie 2013, Balázs-Árpád Izsák(România) preşedinte al Consiliului Naţional Secuiesc, organizaţie ce luptă pentru autonomia aşa zisului „Ţinut Secuiesc”, Dabis Attila (Ungaria), asociaţi cu alte cinci persoane, au prezentat Comisiei o propunere de iniţiativă cetăţenească, intitulată „Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi menţinerea culturilor regionale”. Consultând secţiunea „Comitetul cetăţenilor” a paginii web se pot afla şi numele celorlalţi susţinătorilor, printre care se numără Attila Korodi (România-Ţinutul Secuiesc) (?), deputat în Parlamentul României ales pe listele UDMR şi fost ministru, Olivér Boldoghy (Slovacia- Felvidék) şi Péter Õry (Slovacia- Felvidék), Jordi Xucla(Spania-Catalunia), Miren Martiarena(Spania-Ţara Bascilor).
Deputatul UDMR Attila Korodi, fost ministru al României în trei guverne, promotor al iniţiativei.
Se observă că o parte dintre aceştia au ales să se identifice nu doar ca fiind cetăţeni ai unor state, ci şi purtătorii unor identităţi distincte aflate între graniţele aşa zisului „Ţinut Secuiesc”, entitate nerecunoscută de statul român, Felvidék(sau Felső-Magyarország, în traducere Ungaria de Sus) termen utilizat pentru a descrie părţile nordice ale fostului Regat al Ungariei, le fel, entitate nerecunoscută de autorităţile slovace. Singurele două entităţi a căror existenţă este recunoscută de o autoritate statală sunt Catalonia şi Ţara Bascilor, fapt ce poate justifica utilizarea denumirilor. Unul dintre iniţiatori, Attila Dabis(însărcinat cu afaceri externe al Consiliului Naţional Secuiesc), a mai fost în atenţia spaţiului public, însă nu pentru o perioadă lungă, ca urmare a faptului că acestuia i-a fost interzis accesul pe teritoriul României, fapt pe care l-a constatat în data de 9 mai 2018 la punctul Ártánd-Borş de trecere a frontierei. Poliţia Română de Frontieră a comunicat că măsura a fost instituită până în anul 2021 „ca urmare a unor acte care se constituie în ameninţări la adresa securităţii naţionale”. Potrivit ordinului de interdicţie faptele acestuia reprezintă “o ameninţare reală, actuală şi gravă la adresa stării de legalitate, de echilibru şi stabilitate social economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, precum şi menţinerii ordinii de drept” Ulterior, Attila Dabis a solicitat anularea ordinului poliţiei de frontieră, cerere respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, după cum arată hirado.hu
Foto: Attila Dabis (Sursa: Facebook)
Ce înseamnă „regiuni minoritare naţionale/etnice”?
Am analizat pe scurt câteva dintre aspectele menţionate în anexa ataşată propunerii pentru a înţelege ce presupune formularea utilizată în vederea descrierii obiectului iniţiativei:„Politica de coeziune a Uniunii trebuie să trateze cu deosebită atenţie acele regiuni, care se deosebesc prin particularităţile lor naţionale, etnice, culturale, religioase şi lingvistice de regiunile înconjurătoare.” Aceasta poate fi consultată aici.
Conform introducerii, zonele vizate ar trebui să poarte denumirea de „Regiuni minoritare naţionale/etnice”, iar pentru conferirea unei definiţii acestora, iniţiatorii fac referire la mai multe articole cuprinse în diverse recomandări şi tratate, extrăgând doar acele construcţii de interes pentru ei.
Prima este Recomandarea Consiliului Europei nr. 1811/2007 „Regionalizare în Europa” în care la punctul 6 se vorbeşte despre faptul că „există comunităţi care dispun de o identitate culturală, politică şi istorică puternică, şi care nu sunt doar regiuni, ci popoare şi societăţi, şi totodată dispun de o identitate colectivă vizibilă, indiferent dacă sunt definite ca regiuni, naţiuni, sau ţări, dar nu şi-au constituit un stat independent. Totuşi, dispun de caracteristici diferenţiate, care semnalizează voinţă politică pentru obţinerea autoadministrării”. Cele două concepte „popor” şi „identitate colectivă” fac parte din categoria celor împotriva cărora România şi alte state europene au luptat, întrucât prin intermediul acestora se urmăreşte acreditarea ideii cum că minorităţile naţionale ar avea o anumită personalitate juridică ce se poate manifesta în interiorul statelor şi pe plan extern. Actualul Ministru al Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, în una din lucrările sale afirmă că „ţinta cea mai importantă a concepţiei drepturilor colective ese dreptul la autodeterminare pentru minorităţile naţionale”, deşi dreptul internaţional nu le recunoaşte calitatea de titular, aceasta aparţinând doar popoarelor. În eventualitatea în care acest lucru s-ar întâmpla, întregul continent european ar putea suferi o fragmentare a graniţelor întrucât nu există state pure din punct de vedere etnic. Instituirea drepturilor colective poate avea consecinţe negative chiar asupra membrilor respectivei minorităţi. Cristian Jura, fost membru în Consiliul Director al CNCD a susţinut în 2006 că „orice decizie asupra apartenenţei individului la un grup minoritar(...) revine la a-l face prizonierul unui sistem închis de desemnare a diferenţei”. Totodată „izolarea artificială(...)poate inhiba o evoluţie culturală naturală” şi institui un dictat al liderilor ce stabilesc standardele pe care cei încadraţi în regiunea minorităţii sunt obligaţi să le îndeplinească. S-ar putea înţelege că cei ce nu se conformează ar putea fi excluşi din structură. Ar însemna că ei sunt mai puţin maghiari decât ceilalţi? Iar dacă protecţia identităţii nu se poate realiza decât în interiorul regiunii, excluşii vor fi nevoiţi să îşi declare altă aparteneţă etnică?
Foto: Tendinţe separatiste şi autonomiste în Europe (www.eurominority.com)
Îniţiatorii amintesc şi de „mai multe dispoziţii ale Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, care vorbesc despre teritoriile locuite prin tradiţie de persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, sau de un număr important al acestora”. În Raportul explicativ asupra Convenţiei-cadru la Art.10 Paragraful 2 ce face referire la dreptul folosirii limbii minorităţii, termenul locuite tradiţional nu se referă la minorităţi istorice, ci numai la acelea care încă trăiesc în aceeaşi arie geografică (vezi, de asemenea, Art. 11 paragraful 3 şi Art. 14 paragraful 2).
Convenţia Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale reprezintă cel mai important document internaţional în domeniu, şi consacră o serie de principii şi concepte îmbrăţişate în prezent de 39 de state. Site-ul MAE informa în 2015, la aniversarea a 20 de ani de la ratificare că aceasta reprezintă primul instrument multilateral cu forţă juridică destinat minorităţilor naţionale. Adoptarea sa a marcat un moment de mare însemnătate în domeniul respectării drepturilor omului, plasând Consiliul Europei în centrul organismelor internaţionale de referinţă în ceea ce priveşte asigurarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. S-a folosit construcţia drepturile omului întrucât raportul explicativ în Art.3 Paragraful 2 arată că „...drepturile şi libertăţile decurgând din principiile convenţiei-cadru pot fi exercitate individual sau în comun cu alţii...” S-a afirmat că „drepturile persoanelor ce aparţin minorităţilor naţionale sunt drepturile individuale, deoarece fac parte integrantă din categoria mai largă a drepturilor omului(sunt o specie a drepturilor omului)” Paragraful 2 continuă „El recunoaşte, astfel, posibilitatea exercitării în comun a acelor drepturi şi libertăţi, ceea ce este distinct de noţiunea de drepturi colective. Termenul alţii trebuie înţeles în cel mai larg sens posibil, incluzând persoane aparţinând aceleiaşi minorităţi naţionale, altei minorităţi naţionale ori majorităţii”. România a fost primul stat care a ratificat această Convenţie.
O altă recomandare pe care o invocă iniţiatorii este cea cu nr.1201/1993 a Consiliului Europei care enunţă în Art.11 al Recomandării de protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: „În regiunile în care sunt majoritare, persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale au dreptul de a dispune de autorităţi locale sau autonome proprii sau de a avea un statut special, corespunzător cu situaţia istorică şi teritorială specifică şi conform cu legislaţia internă a statului" şi pune în discuţie din nou drepturile colective. Ca orice recomandare, aplicarea acesteia nu este obligatorie pentru state. Totuşi România a acceptat inserarea ei in Tratatul româno-maghiar din 1996. Articolul 120 alin(1) din Constituţie vorbeşte despre principiile pe care se întemeiază administraţia publică, printre care şi cel al autonomiei locale, însă nu o autonomie pe criterii etnice.
Tot cu referire la chestiunea autonomiei, România a ratificat prin Legea nr. 199 din 17 noiembrie 1997 Carta europeană a autonomiei locale. Conform Art. 2 România declară că prin noţiunea autoritate regională, prevăzută la art. 4 paragrafele 4 şi 5 din Carta europeană, se înţelege, potrivit legislaţiei sale în vigoare, autoritate judeţeană a administraţiei publice locale, iar nu autointitulatul „Ţinut Secuiesc” după cum greşit se vehiculează în presă. Art.13 din Cartă vorbeşte drespre faptul că principiile de autonomie locală prevăzute se aplică tuturor categoriilor de autorităţi ale administraţiei publice locale, care există pe teritoriul părţii contractante, deci fără deosebire. „De asemenea nu se stabileşte nicio legătură între dimensiunea etnică sau minoritară şi autonomia locală. Autonomia locală este definită ca principiu de organizare internă a statelor, ca modalitate de realizare a sistemului de guvernare descentralizat, parte integrantă a democraţiei, fără conotaţii etnice sau minoritare”(Cristian Jura 2006)
Ultima recomandare adusă în atenţie este cea a Consiliului Europei nr. 1334/2003 care în Art.16. enunţă: „...guvernul central trebuie să reacţioneze cu înţelegere, atunci când grupuri minoritare, mai ales dacă sunt numeroase şi trăiesc de multă vreme pe teritoriul dat, solicită o libertate mai mare pentru rezolvarea independentă a propriilor lor probleme...." Ceea ce iniţiatorii nu mai pun în discuţie este continuarea acestui articol şi următoarele, „...În acelaşi timp, acordarea autonomiei nu trebuie să creeze niciodată unei comunităţi convingerea că guvernarea locală este o problemă doar a ei”.
Art.17 „O autonomie de succes depinde de relaţiile echilibrate din interiorul unui stat între majorităţi şi minorităţi, dar şi dintre minorităţi între ele. Statutul de autonomie trebuie să respecte întotdeauna principiile egalităţii şi nediscriminării şi să se bazeze pe integritatea teritorială şi suveranitatea statelor.” Art.18 „Este deosebit de important ca beneficiile în creştere pe care entităţile autonome le obţin prin drepturile lor să nu submineze frontierele statelor recunoscute la nivel internaţional.” Art.19 „Orice interpretare, aplicare şi gestionare a autonomiei este supusă autorităţii statului şi determinării şi motivaţiei parlamentului naţional şi a instituţiilor sale.” Iar Parlamentul României s-a exprimat clar împotriva proiectelor de autonomie pe criterii etnice.
De asemenea, Art.9 menţionează „Nu se poate nega că autonomia este un concept care poate avea conotaţii negative. Poate fi văzută ca o ameninţare la adresa integrităţii teritoriale şi ca prim pas spre secesiune, dar există puţine dovezi care să susţină acest punct de vedere.”(Cazurile nu sunt, în realitate, deloc puţine: Kosovo, Catalonia, Ţara Bascilor, Crimeea, Donbas, Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia de Sud, în toate acestea, indiferent dacă presiunea ce a declanşat conflictul a venit din interior sau din partea unui actor extern, teza minorităţilor asuprite a jucat un rol fundamental şi în toate autonomia a favorizat conturarea unui climat de incertitudine cu privire la integritatea teritorială a statului originar. În cazul Kosovo, nerecunoscut de România, secesiunea chiar s-a produs).
Politica de coeziune a UE este o „politică antiminoritară”?
Pentru punerea în aplicare a scopurilor declarate în introducere, iniţiatorii fac apel la mecanismul prin care sunt atribuite fondurile destinate politicii de coeziune în întreg spaţiul Uniunii Europene, accentul căzând pe sistemul NUTS. Ei susţin că regiunile minoritare naţionale „faţă de statele membe, dispun de mult mai puţine surse pe care le-ar putea utiliza pentru păstrarea culturii(...)specifice” Totodată, vorbesc despre faptul că „în niciun caz, politica de coeziune a Uniunii nu poate fi folosită pentru lichidarea sau diminuarea particularilăţilor naţionale ale acestor regiuni, particularităţilor lingvistice şi culturale; nicicum, mijloacele economice şi obiectivele Uniunii nu pot deveni instrumente ale unei politici antiminoritare, nici măcar în mod indirect.”
Cu alte cuvinte, acuză de fapt UE că este responsabilă de toate acestea.
În acelaşi timp, iniţiatorii fac referire la migraţia forţei de muncă ce duce la lichidarea identităţii specifice regiunii minoritare, însă acesta este un element ce afectează ansamblul populaţiei unui stat, iar nu doar acele zone locuite de etnici aflaţi într-un raport numeric de subordonare în comparaţie cu majoritatea. Cazul României este grăitor în acest sens, dispora română atingând numărul de 5,6 milioane în vara anului 2019.
Site-ul Comisiei Europene informează că Politica de coeziune vizează fiecare regiune din UE. Totuşi, cea mai mare parte a fondurilor este direcţionată către regiunile care au mai multă nevoie de ele: regiunile în care PIB-ul pe cap de locuitor se situează sub 75% din media la nivelul UE. Ea utilizează sistemul NUTS, care împarte fiecare ţară pe trei niveluri de unităţi statistice (regiuni NUTS), în funcţie de dimensiunea populaţiei. În prezent, UE este împărţită în 276 de regiuni de "nivel 2", toate intrând sub incidenţa politicii.
A se vedea, mai jos, harta regiunilor ce beneficiează de fonduri în funcţie de PIB.
Foto: Politici regionale europene
Se pot vedea şi sumele destinate fiecărei categorii. Să observăm că întreg teritoriul României, excepţie făcând zona Ilfov, intră în prima categorie.
Foto: sumele destinate pentru regiuni (sursa: www.ec.europa.eu)
Conform iniţiatorilor, regiunile ale căror caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistive diferă de cele ale regiunilor înconjurătoare, şi care nu beneficiază de competenţe administrative, Uniunea Europeană trebuie să le asigure un mecanism de prezervare a acestor particularităţi, asigurându-le acces la fondurile de care beneficiază regiunile din sistemul NUTS. Aceştia urmăresc crearea unor noi regiuni NUTS, pe baza criteriului etnic, fără a mai lua în seamă diviziunile administrative ale statelor membre.
Articolul 3 din Regulamentul nr. 1059/2003 enunţă criteriile de clasificare a unităţilor teritoriale statistice, criterii ce respectă structurile administrative stabilite prin legislaţia internă a statelor membre. Posibilitatea unor derogări există, acestea trebuind a fi fundamentate pe motive geografice, socioeconomice, istorice, culturale sau de mediu, precum şi în cazul insulelor sau al regiunilor ultraperiferice, derogări ce se aplică unor regiuni neadministrative, dar care, în aprecierea Tribunalului UE, corespund ele înseşi unei agregări de unităţi administrative existente în statele membre în cauză în scopuri pur statistice şi fără ca aceasta să poată conduce la modificarea, indiferent în ce mod, a cadrului politic, administrativ şi instituţional existent în statele membre în cauză.
Se doreşte ca politica de coeziune, reglementată prin articolele 174-178 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, pentru a răspunde valorilor fundamentale definite de articolele 2 şi 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană să contribuie la menţinerea caracteristicilor regiunilor cu minoritate naţională.
Conform Art.174, Paragraful 3 din TFUE „Dintre regiunile avute în vedere, o atenţie deosebită se acordă zonelor rurale, zonelor afectate de tranziţia industrială, precum şi regiunilor afectate de un handicap natural şi demografic grav şi permanent, cum ar fi regiunile cele mai nordice cu densitate foarte scăzută a populaţiei, precum şi regiunile insulare, transfrontaliere şi muntoase”. Tribunalul a analizat dacă caracteristicile regiunilor, anume cele de natură etnică, culturală, religioasă sau lingvistică, pot fi încadrate în sfera noţiunii de „handicap demografic grav şi permanent”, după cum au solicitat iniţiatorii. Răspunsul a fost unul negativ. Tot odată, s-a acordat atenţie şi tipului de enumerare a regiunilor, Tribunalul apreciind-o ca fiind exhaustivă, în vreme ce Curtea de Justiţia a Uniunii Europene, indicativă, daţi fiind termenii „dintre regiunile avute în vedere” şi „cum ar fi.” Totuşi, CJUE a afirmat că „Tribunalul a apreciat corect faptul că nu se poate considera că acele caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice regiunilor cu minoritate naţională constituie sistematic, pentru dezvoltarea economică, un handicap în raport cu regiunile înconjurătoare.”, afirmaţie ce justifică imposibilitatea extinderii sferei de acţiune a articolului, şi deci nu poate avea drept consecinţă conturarea unei noi regiuni NUTS care să beneficieze de fonduri, şi cu atât mai putin de competenţe administrative.
Parcursul juridic/politic al acestei iniţiative
Sursa foto: www.regiuninationale.ro
Precum iniţiativa anterioară, şi aceasta a avut un parcurs tumultos, întins pe durata a 6 ani:
- La 18 Iunie 2013 a fost prezentată Comisiei Europene cererea de înregistrare a iniţiativei cetăţeneşti „Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi menţinerea culturilor regionale”
- La 25 Iulie 2013 Comisia respinge cererea de înregistrare a iniţiativei prin Decizia C(2013) 4975
- La 27 Septembrie 2013 iniţiatorii se adresează Tribunalului UE cerând anularea deciziei. Şi de această dată iniţiatorii au fost susţinuti de Ungaria în calitate de intervenient. Tot odată, în această fază au fost depuse la grefa Tribunalului înscrisuri prin care Judeţul Covasna, Bretagne Réunie(asociaţie care militează pentru reunificarea Bretaniei) şi Obec Debrad’(Comuna Debrad’ cu o puternică comunitate maghiară, din sudul Slovaciei) au solicitat să intervină în prezenta cauză tot în vederea susţinerii concluziilor iniţiatorilor. Comisia Europeană a fost susţinută de Republica Elenă, România şi Republica Slovacă(intervenienţi). Ca şi în cazul Minority Safepack, poziţia unor reprezentaţi ai comunităţii maghiare se află în discordanţă cu cea a Guvernului României. Totuşi, preşedintele Camerei Întâi a Tribunalului, prin Ordonanţa din 18 mai 2015, a respins cererile de intervenţie formulate.
- La 10 Mai 2016 Tribunalul respinge acţiunea iniţiatorilor
- La 7 Martie 2019 în urma recursului formulat de iniţiatori în faţa Curtii de Justiţie a Uniunii Europene sunt anulate hotărârea Tribunalului şi decizia Comisiei, ca urmare a faptului că a fost încălcat Art.4 alin(2), litera(b) din Regulamentul 211/2011 de către Comisie când a refuzat înregistrarea iniţiativei.
- La 7 Mai 2019 Comisia Europeană înregistrează iniţiativa.
De remarcat că, în Comunicatul de presă al Tribunalului din 10 mai 2016, se afirmă „Astfel, această propunere urmăreşte să definească regiuni ce pot beneficia de politica de coeziune a Uniunii, fără a respecta frontierele administrative interne ale statelor membre.”
Dar, ţinând cont de faptul că o protecţie eficientă a valorilor cu care aceste comunităţi se identifică poate fi realizată, în concepţia iniţiatorilor, doar prin intermediul conferirii unei structuri administrative unitare, ce înglobează întreaga minoritate etnică, ne putem pune întrebarea care va fi soarta graniţelor statelor traversate de comunităţi etnice minoritare? Iniţiatorii nu fac distincţie între regiuni interne de protecţie a minorităţilor şi regiuni transnaţionale.
Tonul grav pe care a început să fie discutată chestiunea s-a evidenţiat prin una dintre prevederile iniţiativei ce face referire la faptul că în eventualitatea în care statele membre nu ar onora angajamentele cu privire la regiunile stabilite, acest fapt ar echivala cu încălcarea valorilor enunţate de Art.2 din TUE, care intră în domeniul de aplicare al procedurii descrise la Art.7 din TUE şi care poate determina Consiliul Uniunii Europene să suspende anumite drepturi ce rezultă din aplicarea tratetelor statului membru în cauză. Acelaşi articol 7 aplicat împotriva Poloniei şi Ungariei pentru nerespectarea statului de drept.
Procesul de colectare a semnăturilor
Colectarea semnăturilor s-a finalizat, cele mai multe provenind din Ungaria (786.528), România(169.047) şi Slovacia(26.996). Termenul limită a fost 07.05.2020. „La începutul lunii mai(2019), s-a ajuns la un acord între partidele maghiare din România pentru a susţine iniţiativa prezentată de CNS(Consiliul Naţional Secuiesc) şi de a strânge semnături pentru succesul acesteia. UDMR a promis colectarea a 200-250.000 de semnături”
eci.ec.europa.eu/010/public/#/initiative
Chiar dacă iniţiativa a reuşit să întrunească numărul de semnături în termen, aceasta nu a îndeplinit criteriul conform căruia semnăturile trebuie să provină din cel puţin un sfert din statele membre, adică 7, şi să întrunească un prag minim pentru fiecare stat în parte. Pragul a fost atins doar în Ungaria, Slovacia şi România. În prezent iniţiatorii încearcă să obţină extinderea termenului de colectare a semnăturilor scoţând în faţă motivul pandemiei care a îngreunat întreg procesul, deşi sistemul online de colectare a înregistrat cele mai multe semnături în ultimele două săptămâni premergătoare termenului limită. Motivul pentru care nu s-a reuşit o colectare conformă cu regulile iniţiativei este legat strict de lipsa de susţinere a propunerii în alte state decât cele în care Guvernul lui Viktor Orban îşi exercită influenţa asupra etnicilor maghiari.Foto: print screen www.eci.ec.europa.eu
În propunerea legislativă pentru implementarea subpunctului 1 al punctului III din Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 depusă la Camera Deputaţilor în luna decembrie a anului 2018 şi semnată de 30 parlamentari UDMR, la Art.8 se prevede: „Consiliile Judeţene din judeţele care aparţin unor regiuni istorice sau în care o minoritate naţională istorică are o proporţie semnificativă şi care împreună corespund cerinţelor NUTS 2 prevăzute în Regulamentul (CE) 1059/2003, pot solicita înfiinţarea prin lege a unor regiuni de dezvoltare separate, iar aceste noi regiuni pot obţine, prin lege, un statut de autonomie specială”.
S-ar putea aprecia că ambele grupuri parlamentare ale UDMR susţin iniţiativa cetăţenească europeană din moment ce au urmărit implementarea aceloraşi elemente prin procedura legislativă a Parlamentul României. Rămâne de cercetat dacă şi comunitatea maghiară reprezentată în Parlamentul Slovaciei a făcut acelaşi demers şi dacă, deci, poate fi vorba de o acţiune concertată ce se desfăşoară sub umbrela guvernului de la Budapesta.
***
Analiză de Paul Gologan, participant la programul de Internship LARICS, student al Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Facultatea de Drept şi Facultatea de Filosofie şi Stiinţe Social-Politice.
Se încarcă comentariile...
