Oameni şi câini, dar mai ales porci

Winston Churchill avea o vorbă: “Îmi plac porcii. Câinii se uită la noi de jos în sus. Porcii ne tratează ca pe egalii lor”.

Nu cu mulţi ani în urmă, dezbaterea pe tema câinilor comunitari era în toi, la fel ca şi acum. Reapare, de fapt, periodic, ca o erupţie şi dispare, treptat, deşi e netratată. Din când în când, un caz aparte şochează opinia publică, se caută vinovaţii, uneori cade năpasta pe cineva, se indică autorii morali – adică noi, oamenii – şi vânătoarea încetează. Apare altceva, un alt caz şi mai şocant, o altă dezbatere la fel de furtunoasă, o scrisoare pierdută, un carnaval în Constanţa, o serbare câmpenească şi totul e dat uitării.

Suntem teribil de pricepuţi la dezbateri, şocaţi, indignaţi, inflamaţi, iritaţi şi nimic mai mult. Mereu se găseşte un subiect fierbinte, unul mai fierbinte ca altul care polarizează societatea şi ne face să ne înjurăm unii pe alţii, în timp ce, de fapt, nimic nu se schimbă. Dacă aş crede în teoria conspiraţiei, aş zice că avem de-a face cu una, dar prefer să-l las pe Churchill să dea sentinţe.

Problema câinilor comunitari ne afectează pe toţi. Da, inclusiv pe cei care îi hrănesc, îi adăpostesc, dar mai ales pe cei care nu le oferă de mâncare şi, de cele mai multe ori, pe nevinovaţii care se nimeresc doar în trecere pe câte o stradă lăturalnică. Pentru că, din păcate, nu toţi putem circula tot timpul cu maşina. Unii merg şi pe jos, sunt mai expuşi. Alţii nu pot evita orele matinale sau cele târzii în noapte, la fel cum unii locuiesc la periferie. Aproape că nu contează, de fapt, unde locuieşti. Pentru cei pe care îi cunosc, câinii poate că nu sunt periculoşi. Pentru ceilalţi, însă, da.

Am trăit toată viaţa mea cu frica de câini şi, dincolo de disconfortul psihologic, sunt multe alte aspecte: întârzii la muncă, de exemplu, pentru că zona e împânzită de maidanezi, ocolesc în drumul spre casă, am grijă să nu fac zgomote, să nu îi sperii, să nu îi întărât. Şi, desigur, teama aceea iraţională care mă face să îmi ascut instinctele şi îmi face genunchii să tremure. Fobia. Unora le e frică de gândaci, altora de cutremure, mie îmi e teamă de câini.

Există statistici referitoare la numărul celor muşcaţi de câini, la maidanezii care circulă nestingheriţi pe stradă, însă ceva mai dificil e să-i incluzi la numărătoare pe toţi cei care se tem că ar putea fi, la rândul lor, victime.

Pe de altă parte, recent, am început să înţeleg iubitorii de câini, de când lângă blocul în care stau a apărut unul.

La început, îl ocoleam cu aceeaşi teamă, aruncam priviri speriate în jur şi grăbeam pasul dacă îl vedeam. Apoi am observat că, într-un fel, parcă priveam într-o oglindă: când eu dădeam un pas înapoi, câinele se comporta identic. Nu de puţine ori, am văzut că, dacă ne întâlneam, alergam în direcţii opuse. A fost prima dată când am început să ţin la un câine şi, în cele din urmă, am decis să-l hrănesc. Dacă nu aş fi locuit într-un apartament închiriat, l-aş fi luat acasă, poate, pentru că l-am îndrăgit, chit că încă păstrez distanţa, fiindcă teama persistă.

Am aflat, însă, că ar putea fi un suflet canin pe lume şi pentru mine, iar în dimineţile în care nu îl zăresc, îmi lipseşte. Locul lui, însă, nu e pe stradă. O ştim amândoi – el, când tresare speriat la fiecare zgomot şi caută mâncare disperat, iar eu, când îi deschid uşa de la scară, complice şi mă simt de parcă am comis un delict.

Pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc la ştirea care a apărut la începutul săptămânii şi să mă gândesc că, aşa cum câinii sunt fără apărare, aşa sunt şi mulţi oameni, cei mai mulţi dintre ei: copii sau bătrâni, de exemplu.

Nu pot să nu mă gândesc că, deşi îndrăgesc câinele din faţa blocului, continui să mă tem de toţi ceilalţi, nu la fel de umili sau prietenoşi şi că nu vreau să îi mai văd pe străzi.

Trebuie să depăşim etapa dezbaterilor, dar mai ales etapa: “Vom vedea”.

În situaţii radicale, reacţionezi. Dar trebuie să ai la ce. Altfel spus, sunt convinsă că, dacă rezolvarea problemei nu s-ar tergiversa la infinit din diverse interese, oamenii ar acţiona apoi aşa cum crede fiecare de cuviinţă. Dacă s-ar spune: “Câinii trebuie eutanasiaţi”, probabil că aceia care într-adevăr iubesc animalele, ar lua atitudine, i-ar adăposti, ar lupta să îi vadă adoptaţi. Sau s-ar orienta către plante.

Nu trebuie nici să se inverseze situaţia, iar omul să “muşte” din câini, fiindcă indiferent cine pe cine muşcă, sângele tot curge, iar victimele vor fi pierit degeaba.

În concluzie, ajung tot la vorba lui Churchill, care împarte, pe bună dreptate, societatea în câteva specii. Noi o împărţim, în aceste zile, în oameni şi câini. Să nu uităm, totuşi, de "porcii" din ambele tabere.