O săptămână a ameninţărilor pe faţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am citit zilele trecute un eseu cu caracter istoric, cu totul remarcabil. Se cheamă „România în 100 de ani- Bilanţul unui veac de istorie”, e scris de austriacul Oliver Jens Schmitt, un profesor relativ tânăr- e născut în anul 1973- care predă istoria sud-est europeană la Universitatea din Viena şi care e evident că dovedeşte o preocupare evidentă pentru românia.

Eseul, urmat de o discuţie cu omul de televiziune Marian Voicu, a fost, iniţial, o conferinţă pe care dl. Schmitt a susţinut-o în urmă cu puţină vreme în urmă la Ateneul Român, pe urmă a fost adăugit , revizuit şi tipărit la editura bucureşteană Humanitas. Valorificând  oportunităţile metodologice şi de detaşare pe care le oferă genul eseistic şi profitând de avantajul privirii din afară, profesorul Schmitt nu le oferă cititorilor domniei-sale ceea ce s-ar putea numi une histoire totale, ci „reflecţii privind dezvoltarea şi caracterul statului român, precum şi modul în care caracterul constitutiv al statului a marcat societatea românească”.

Citind cartea pe care aproape că aş fi tentat  să o numesc,  după modelul  lui Edward Behr care vorbesa despre O Americă înfricoşătoare, O Românie înfricoşătoare nu poţi să nu fii şocat de cât de redusă a fost experienţa democratică de care a avut parte, de la constituirea ei în stat naţional-unitar , ţara noastră. Nici măcar perioada interbelică pe care unii dintre noi, mai vechi sau mai noi, au tendinţa să o considere chiar dacă nu perfectă din punct de vedere democratic,  oricum perfectibilă, nu scapă ochiului critic al istoricului  de la Universitatea din Viena. O clasă politică majoritar coruptă, eşecul guvernării lui Iuliu Maniu începută în anul 1928, singura care, totuşi, a încercat o reînnoire democratică , o Biserică Ortodoxă Română deloc dornică şi complet nepregătită să accepte descoperirea valorilor occidentale, mult prea legată prin propriile ei interese, unele pur economice, de clasa politică (ce poate fi mai relevant în acest sens decât cazul patriarhului Miron Cristea?), o Academie Română mult prea marcată de naţionalism au făcut în aşa fel încât România să trăiască preponderent sub însemnele totalitarismului.

La un moment dat, dl.Oliver Jens Schmitt pune un diagnostic implacabil climatului politic actual. În care, observă profesorul de la Universitatea din Viena, „ antioccidentalismul se răspândeşte în mod subliminal, dar şi făţiş, în care se bate toba suveranităţii, neatârnării şi egalităţii în drepturi a României faţă de partenerii ei din UE şi NATO- în realitate urmărindu-se însă apărarea intereselor particulare ale oligarhilor”.

Nu intenţionez să fac în comentariul meu de astăzi o recenzie a cărţii d-lui Schmitt. Mă mulţumesc doar să observ cât de pline de sens, de dureroase, dar şi cât de marcate de realism apar observaţiile universitarului vienez în contextul săptămânii care se încheie.

 O săptămână în care PSD şi-a mai dovedit odată imposibil de lecuit natură comunistoidă. Ea s-a făcut vizibilă nu numai la mitingul său manipulatoriu de sâmbăta trecută, miting în care marea nomenclatură pesedistă a instrumentalizat nemulţumirile unor inşi săraci, trişti, fără locuri de muncă, fără capacitate de analiză şi auto-analiză, care au ajuns sleiţi în Piaţa Victoriei fără a înţelege foarte bine ce se întâmplă şi ce i se întâmplă, ci şi în chipul ordinar mistificator în care acelaşi partid a vrut să spele ruşinea de care a avut parte primăriţa generală a Capitalei, d-na Gabriela Firea, huiduită din pricina încercării ei nedemne, de fiinţă parvenită, de a-şi face capital politic pe seama victoriei de la Roland Garros a Simonei Halep.

Tonul ameninţător, anti-democratic, dictatorial de-a dreptul adoptat de preşedintele PSD, tot mai primejdiosul, mai iresponsabilul domn Liviu Nicolae Dragnea, declaraţiile nesăbuite ale altor membri ai conducerii principalului partid aflat la guvernare, ameninţările descalificante pe care aceiaşi inşi, dar şi alţii din conducerea  ALDE, în frunte cu dezgustătorul domn Călin Popescu-Tăriceanu şi le-au îngăduit la adresa instituţiei prezidenţiale, a domnului Klaus Iohannis , revenirea în forţă a limbajului politic şi jurnalistic în vogă în presa comunistă de după 1944 şi de pe tot parcursul anilor 50 dar şi din ultimul deceniu al guvernării naţional-comuniste a lui Nicolae Ceauşescu nu sunt deloc de bun augur. Guvernarea PSD-ALDE a îngenuncheat mai toate instituţiile statului de drept, a creat asociaţii galbene ale magistraţilor al căror rost e acela de a le face perfidele ei jocuri politice, vrea să pună mâna şi să îşi subordoneze justiţia. Alianţa aflată azi la guvernare controlează politic nu doar TVR, SRR ori CNA, ci şi Curtea Constituţională şi doreşte să devideze cu orice preţ de sens Instituţia preşedintelui. Modificând cu acceptul şi complicitatea Curţii Constituţionale însăşi legea fundamentală a ţării. Lucru observat limpede de preşedintele Klaus Iohannis marţi, în declaraţiile domniei-sale de după întâlnirea cu reprezentanţii Comisiei de la Veneţia. Care au provocat noi declaraţii isterice şi ameninţări pe faţă din partea celor de la PSD şi ALDE, Din ce în ce mai agresivi, mai prost crescuţi, mai lipsiţi de orice urmă de bun simţ politic.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite