O ruşine de presă

Protest Roşia Montană, în Bucureşti FOTO Vlad Petri

Aştern acest text apăsat de jenă, deoarece pe toate legitimaţiile mele de serviciu scrie, de 22 de ani, „Press“. A fi însă ziarist în România de azi înseamnă să ai abilităţi de struţ. Să-ţi vâri capul în nisip când se întâmplă ceva, să-l scoţi apoi, semeţ, şi să redevii vertical, dacă, desigur, mai e posibil.

Fireşte, mă refer la modul în care a fost reflectată ampla manifestaţie împotriva proiectului Roşia Montana de duminică. Peste media de la noi s-a pogorât o ceaţă deasă, soră bună cu cea care împiedica Televiziunea Română să filmeze manifestaţia din Piaţa Universităţii din 1990. Şi n-are de-a face cu anchilozata „Old Media“, adică bătrânul print, care mai încerca uneori să se pitulească după lipsa de buget necesar să trimiţi doi oameni de teren chiar pe teren, să mai conteste ora de predare la tipar, să mai acuze faptul că duminică sunt prezenţi la serviciu mai puţin de jumătate dintre ziarişti. În prima zi de toamnă, a fost un concurs naţional de v-aţi ascunselea la care au participat şi on-line-ul, şi televiziunile de ştiri, cum ar veni, New Media, ăştia care vor să ne dea ştirea înainte să se întâmple şi, evident, înainte să fie verificată.

Dar uite că ştirea despre tinerii ieşiţi în stradă n-a fost nici dată, cu atât mai puţin verificată. Câteva site-uri ale unor influente mijloace de informare în masă de referinţă, că la tabloide nu se pune, au dat-o, de silă, de milă. Dar au făcut-o cu atâta dexteritate, încât trebuia s-o identifici cu atenţia cu care altădată descopereai în pagini de rebus cele zece diferenţe din două imagini alăturate. Bun, au fost şi cazuri, câte să le numeri pe degetele de la o mână, în care s-a informat corect, dar nu acestea sunt subiectul acestui text.

Ceea ce e bizar este că acum 21 de ani, la cel mai mare ziar de atunci, ca ziarist erai sancţionat dacă pierdeai ştirea. Sau dacă o dădea concurenţa înaintea ta. Azi e invers. Mă tem că se sancţionează până şi suspiciunea că ai putea prinde ştirea – şi nu cu un sfert sau jumătate de leafă, ca pe vremuri, ci cu concedierea. Bine, ulterior se sancţiona şi dacă dădeai la un ziar de calitate un titlu de tabloid, or, azi, pare că e premiat fiecare titlu care nu e titlu. Sau, în cel mai bun caz, acel enunţ care îţi promite că-ţi va dezvălui mai târziu în jurnal ori peste câteva click-uri dacă plouă în Bucureşti.

De acord, de când e criză, cel mai bun serviciu e cel pe care îl ai, întrucât altul nu găseşti. Dar e josnic să ţi-l păstrezi cu preţul unui titlu de genul „Parlamentul nu trebuie să se supună presiunii străzii în dezbaterea pe Roşia Montana“ sau să comentezi la televizor că protestatarii ar face bine să stea acasă, că doar nu-i afectează o mină aflată la 600 de kilometri.

Din păcate, am cunoscut multe feţe ale cenzurii de presă postdecembriste. E cu nimic mai presus de vremea în care secţia de presă de la CC al PCR anula vreo douăzeci de pagini din cuvântarea lui Niciolae Ceauşescu şi ziariştii de acasă erau nevoiţi să umple ziarul cu chemări la întrecere socialistă şi articole atât de slabe că n-ar fi intrat niciodată. La fel de grav, a reapărut autocenzura – oho, ce Breaking News-uri, ce comentarii şi ce relatări s-ar fi făcut (s-au şi făcut, dar pe Facebook, primul mijloc liber de informare în masă al patriei) dacă multora nu le-ar fi fost lehamite să-şi sune şefuleţii pentru a-i întreba ce să dea, dacă să dea…

Pe 1 septembrie 2013, media de la noi a înlocuit chemarea la întrecere socialistă cu largi spaţii dedicate Festivalului Enescu şi cu cronica neagră a şoselei. Bravo! Problema e însă că pe trotuarul românesc, lângă curva de politică, şi-a făcut loc şi târfa de presă. Par să se certe, dar, vai, sunt la fel. Două pe-un loc! Şi e atât de aglomerat că simţi nevoia să traversezi.

Acest text a apărut şi pe blogul personal: horiaghibutiu.wordpress.com